De dragoste

de Passionaria STOICESCU

Sunt mândră să-i semăn lui Rilke
cel ce a scris cândva
un simplu şi tragic billet:

CRF1

de Passionaria STOICESCU

Ea e molecula CRF1
din membrana externă a hipofizei,
dar numele ei adevărat e tristeţe…
Unii cred c-o ucid în ospeţe,
alţii în băuturi şi desfrâu,
mutând susul în josul de brâu,
s-o stăvilească, s-o-ngheţe…

Numai că ea e molecula biruitoare
sub neonul în chip de soare,
sub chimicalele-n loc de mâncare,
sub lichidul contrafăcut în loc de apă curată,
sub aerul otrăvit de tutun şi furnale,
sub sânul şi botul siliconat pe bani grei
al păpuşilor infernale…

Cutii

de Passionaria STOICESCU

Ordinea are destulă moarte,
ca să pot trăi mai departe,
ca să pot exista,
să pot scrie,
totul trebuie pus la punct
pentru înmormântarea gândului defunct
într-un soi de cutie
concretă sau imaginară…

Însemnări de scriitor: „Mare slăvită, Baikalul meu drag…”

de Passionaria STOICESCU

Unii au ajuns fără voia lor în Siberia şi şi-o amintesc ca pe un vis urât sau poate nici nu vor să-şi mai amintească vreodată de ea. Eu, dimpotrivă, am dorit cu tot dinadinsul s-o văd, am luptat ca acest vis să mi se împlinească şi-i port cele mai frumoase amintiri. Nu întâmplător, într-unul din poemele mele există o trimitere directă la împărăţia Baikalului: „Cu dor de Himerya / m-am dus de bunăvoie-n Siberia. / Dimineaţa / visul şi ceaţa; / la amieze / geroasele anamneze, iar seara / sloiurile de pe Angara… / Ce mai poate găsi / o mireasă căruntă / fugită din nuntă? / Vampilov se înecase, / Evtuşenko plecase, / iar Rasputin, într-o existenţă discretă / pentru Maria încă mai făcea chetă. / În numele iernii / mi-a rămas să dedic / acest poem din Himerya / celui care m-a aşteptat credincios, / mirelui meu – domnul Frig” (din volumul „Interogativul consecvent”, Editura „Cartea Românească”, 1995).

Cerneluri

Duhovnicului meu, Th. D.

de Passionaria STOICESCU

Cerneală sau lichidul
de înmuiat peniţa din toc
de scris pe hârtia albă
în chip de amăgire
întru nemurirea gândului joc

Cerneală sau starea de doliu
de înmuiat sufletul celui rămas
în negrul morţii celui dus
de scris pe zilele albe
în semn că nu ne îndoim
de mila Celui de Sus

Hohotitor

de Passionaria STOICESCU

Pădure toamna…
Sufletul meu
hohotitor curcubeu –
şoaptă oranj, ţipăt oranj,
aur mascând vegetalul deranj…
Roşu şi galben pînă la flacără
şi bietul verde, care se apără…

De-a dresorul

de Passionaria STOICESCU

La circul limbii
în menajerii personale
stau cuvintele – animale
fără blană şi piele,
cu doar consoane, vocale şi
focul sensului de sub ele.

Supuse cu biciul de har
se pare că n-au habar
de ce acrobaţii pot fi în stare…

Dresorul le chinuie,
le-nţepeneşte,
le face să zboare
laolaltă sau pe fiecare,
după cum îi şopteşte-n ureche
demonul fără pereche.

Spectator

Traducându-l pe Czesław Miłosz – „Odă păsării” (Passionaria Stoicescu)

de Passionaria STOICESCU

Emoţiile –
păsări de pradă
îmi ciugulesc sufletul,
altminteri
înfruptându-se cu hoituri,
se bucură acum de vietate…

Ţipă,
bat din aripi
şi se şterg de sângele lui cenuşiu
pe hârtia
pe care scriu!

Despre mângâiere şi dans

 

(joc contemporan)

de Passionaria STOICESCU

Ce jalnică minune –
să mângâi astăzi lucrurile
ca ele să reflecte,
să sune!

Mângâi telefonul,
obrazul lui de plastic lucios –
şi se aude vocea duşmanului,
a trădătorului dându-mi bineţe,
ba chiar a celui drag,
care prin viu grai
nu mi-ar şopti o gingăşie,
ca şi când l-ar opri un misterios prag
la urechea mea dornică de tandreţe,
de poezie…

De-a nisipul, de-a praful

de Passionaria STOICESCU

Prima mea Mare
(pântecul mamei)
nu m-a iubit…
M-a scuipat pe ţărmul clipei
ca un eşuat pui de chit.

De-atunci am socotit Pământul
reazemul meu credincios,
cu Aerul colindându-l,
cu miezul de Foc, luminos.