„Foloasele învăţăturii”

de dr. Teodor ARDELEAN,
Directorul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare.

Cea mai „măruntă” carte premiată de Academia Română, în sensul dimensiunilor ei fizice este „Foloasele învăţăturii”, semnată de Petre Dulfu. Lucrarea a apărut în anul 1902 la Biblioteca „Steaua” (nr.12) şi a fost răsplătită în acelaşi an cu Premiul Adamachi, la propunerea lui Grigore Ştefănescu. Acesta scrie, printre altele: „Deşi mică în întinderea ei, este foarte meritorie prin scopul său şi pentru că autorul, într-o limbă curată şi populară, arată ţăranilor starea de înapoiere în care se află ei, faţă de cei din străinătate; şi-i sfătuieşte că pot să ajungă şi ei la acest bun traiu şi la progresele pe toate căile igienice şi economice, dacă se vor pune cu stăruinţă să înveţe carte.”

Acum*, la 110 ani de la acest eveniment, cărticica lui Dulfu este încă de mare actualitate. Dacă dăm la o parte „perdeaua de păianjeni”, în sensul că azi analfabetismul nu mai constituie o chestiune majoră şi că ţăranii sunt deja „emancipaţi” în stil european, rămân celelalte „învăţături despre învăţătură” care nu şi-au pierdut „actualitatea”. Iar dacă judecăm în ce meandre a intrat învăţământul românesc nu vom putea decât să ne întoarcem spre spusele lui Dulfu cu admiraţie.

Dacă atunci problema se lega de cei ce nu ştiu carte, azi se leagă de cei ce nu ştiu cum să folosească

Petre Dulfu, pedagog şi filosof

de conf. univ. dr. Florian ROATIȘ

Petre Dulfu
(10 martie 1856, Tohat – 31 octombrie 1953, București)

Pare paradoxală, la prima vedere, asocierea lui Petre Dulfu, binecunoscutul povestitor ardelean – care prin versuri de un farmec şi o prospeţime indenegabile l-a propulsat pe isteţul şi nemuritorul Păcală în conştiinţa publicului cititor – cu filosofia.

Este însă astăzi în afara oricărui dubiu faptul că vocaţia poetică a lui Petre Dulfu (Tohat, 1856 – Bucureşti, 1953) a predeterminat evoluţia sa ulterioară.

Petre Dulfu a înţeles contextul – şi mai ales ingratitudinea destinului local – şi, după ce şi-a luat doctoratul în filosofie, la Cluj, cu o teză în limba maghiară despre Activitatea lui Vasile Alecsandri pe tărâmul literaturii române (iunie 1881), a descins la Bucureşti, unde s-a dedicat cu frenezie activităţii didactice şi, în paralel, celei literare. Ministrul de atunci peste Culte şi Instrucţiune Publică, Vasile A. Urechia, l-a numit profesor suplinitor la Şcoala Normală, de unde tot acesta îl va trimite la Turnu Severin – în acelaşi an, la o şcoală „cu probleme”.

Reîntors în capitală, Petre Dulfu va începe o bogată şi glorioasă carieră didactică la Azilul „Elena Doamna”, la solicitarea lui Barbu Constantinescu, directorul de atunci al cunoscutei şcoli de fete, care îi va deveni şi un bun prieten. În casa acestui pedagog şi folclorist deja consacrat, Petre Dulfu a cunoscut personalităţile de frunte ale literaturii române: Bogdan Petriceicu Hasdeu, Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Alexandru Vlahuţă etc.

După ce obţine cetăţenia română – întrucât provenea din Austro-Ungaria – Petre Dulfu este numit profesor definitiv atât la Şcoala de fete „Elena Doamna”, cât şi la Şcoala Normală de băieţi a Societăţii pentru învăţătura poporului român.

Petre Dulfu s-a impus atât prin munca sa la catedră în care a fost un adevărat model, cât

Simpozion „Petre Dulfu – scriitor, pedagog, traducător

Petre Dulfu, autor de basme, poet, profesor, traducător și doctor în filozofie, membru al Societății Scriitorilor Români, s-a născut la Tohat, Sălaj (astăzi în județul Maramureș), pe 10 martie 1856. Biblioteca Județeană din Baia Mare, în semn de prețuire a operei sale și recunoaștere a contribuției la dezvoltarea învățământului românesc, îi poartă numele și își omagiază, în fiecare an, patronul spiritual, prin diferite evenimente. Și anul acesta colectivul bibliotecii a gândit o serie de activități, între care și simpozionul „Petre Dulfu – scriitor, pedagog, traducător”, prilejuit de împlinirea a 167 ani de la nașterea scriitorului, desfășurat la Fondul Documentar al Academiei Române din cadrul bibliotecii.

Autorul intrat în umbra personajului său, Păcală, s-a remarcat prin activitatea didactică susținută în decursul a 40 de ani, care l-a impus ca pedagog desăvârșit și deschizător de drum, prin metodele didactice moderne și aplicative folosite în cariera sa. A redactat numeroase manuale școlare pentru diverse domenii: abecedare, cărți de citire în limba română, aritmetică, geografie, filosofie etc. Dintre acestea s-au remarcat Etica sau morală filosofică și Noțiuni de estetică. A primit premiul Academiei Române pentru Isprăvile lui Păcală, precum și pentru traducerile din Euripide, considerate cele

Petre Dulfu – 167 de ani de la naștere

de conf. univ. dr. Ștefan VIȘOVAN

Vineri, 10 martie 2023 Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” a marcat printr-un reușit simpozion împlinirea a 167 de ani de la nașterea patronului ei spiritual. Au vorbit despre personalitatea lui Petre Dulfu dr. Teodor Ardelean, dr. Florian Roatiș și dr. Ștefan Vișovan – toți cercetători în cadrul Centrului de Cercetare și Documentare Baia Mare al Academiei Române.

Petre Dulfu
(10 martie 1856, Tohat – 31 octombrie 1953, București)

Născut la 10 martie 1856 în Tohatul Sălajului (azi localitate componentă a Ulmeniului Maramureșului), Petre Dulfu se numără printre cei mai valoroși fii ai acestui „nord statornic”. S-a afirmat ca un talentat poet, ca un neîntrecut versificator și priceput traducător, fiind totodată un apreciat pedagog și filosof. Tatăl său, Chifor, provenea dintr-o familie de țărani harnici și înstăriți, iar mama, Gafia, era fiica preotului Ioan Bran. De altfel, familia Bran de Sălaj a dat țării mai mulți intelectuali de valoare, dintre care se disting Petru Bran, bunicul lui Petre Dulfu (1821-1877), cu studii teologice la Blaj, fost protopop de Satu Mare și preotul Laurențiu Bran (1865-1942), unchiul lui Petre Dulfu, care este primul traducător al lui Mihai Eminescu în limba maghiară. Învățătorul Grigore Bran, un alt unchi, i-a descifrat lui Petre Dulfu tainele limbii române, învățându-l să scrie și să citească și insistând să fie trimis la studii temeinice. Așa se face că Petre Dulfu ajunge în Baia Mare, unde parcurge clasele primare în cadrul Școlii Confesionale Românești Greco-Catolice și apoi clasele secundare I-VI, în limba maghiară, la Gimnaziul din localitate, fiind caracterizat ca un elev „excepțional cu laude și sârguincios”. Clasele a VII-a și a VIII-a le va urma la Liceul Piariștilor din Cluj, absolvindu-le cu calificative maxime în luna iunie 1876. În același an se înscrie la Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din Cluj. Tot aici, în anul 1881, își susține teza de doctor în litere, intitulată Activitatea lui Vasile Alecsandri în literatura română – redactată în limba maghiară, în care prezintă personalitatea covârșitoare a bardului de la Mircești, dar subliniază că poezia română nu și-a atins încă apogeul, fiind departe de vârful evoluției sale. Tezei îi este atașat un grupaj de poezii traduse de Petre Dulfu în limba maghiară. În același an Petre Dulfu pleacă la București, unde va rămâne pentru tot restul vieții. În Capitală

Un nume pe măsura bibliotecii ce îi poartă numele

de dr. Teodor ARDELEAN,
Directorul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare.

Petre Dulfu
(10 martie 1856, Tohat – 31 octombrie 1953, București)

Pentru bibliotecari ziua de 10 martie este ziua lui Petre Dulfu. Deşi nu e o „cifră rotundă”, e o zi de sărbătoare. Nu solemnă, ci discretă. Nu cu flori şi drapele, ci cu emoţii şi sentimente.

Petre Dulfu a fost un mare cărturar al timpului său, dar şi al tuturor „timpurilor” de după El. S-a născut cu şase ani mai târziu decât Eminescu, dar i-a fost cu adevărat contemporan, în sensul clasic al cuvântului. A debutat, ca şi Eminescu, în Revista „Familia”. Eminescu s-a suit la ceruri în 1889, iar Petre Dulfu în 1953. Aşadar, a avut fericirea să cuprindă şi alte perioade de istorie literară. A fost, probabil, unul dintre cei mai fericiţi autori români, operele sale fundamentale fiind tipărite în… zeci de ediţii. Când intra o nouă ediţie în librării, alte sute sau mii de oameni se „luptau” să o cumpere. A fost, astfel, unul dintre cei mai populari scriitori ai… poporului! Da, „ai poporului”, cu adevărat, nu doar ai unei elite oarecare!

Spun acum toate acestea mai ales pentru că mulţi istorici şi critici literari îl „tratează” ca pe un scriitor minor. Adică, pentru aceşti „domni” un om de talia lui Petre Dulfu, cu o operă atât de complexă, care a fost citit de milioane de români, care a fost „povestit” de 4-5 generaţii, de la străbunicii noştri şi până la nepoţii noştri, este mai puţin important decât un autor din zilele noastre ce-şi vinde cu greu câteva volume şi care-şi face loc „cu coatele” în istoria literară pentru a mai încăpea şi el!

Punem aşa problema pentru că suntem convinşi de valoarea general-culturală a operei lui Petre Dulfu şi ne îndoim de aserţiunile axiologice ale unor istorici şi critici literari ai momentului, care îl uită pe marele scriitor.

Simpozionul „Petre Dulfu – scriitor, pedagog, traducător” – 167 ani de la naștere

Vineri, 10 martie

ora 11.00, Fondul Documentar al Academiei Române

Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” Baia Mare organizează simpozionul „Petre Dulfu – scriitor, pedagog, traducător”, cu ocazia împlinirii a 167 ani de la nașterea patronului spiritual al instituției.

Vor vorbi despre Petre Dulfu și opera sa: dr. Teodor Ardelean, dr. Florian Roatiș, dr. Ștefan Vișovan.

Amintiri cu biblioteci şi bibliotecari

Maria Gârbe

de Maria GÂRBE

Biblioteca este o memorie comună. Iar definiţiile ei sunt multiple, pe măsura serviciilor oferite, a fondurilor componente… Ea înmagazinează informaţie pe care omul a creat-o şi de care tot el, prin generaţiile vremurilor, are nevoie.

Materialele/suporturile pentru scriere, precum şi formele de stocare a acestora au evoluat. De la inscripţia pe piatră şi tăbliţe de lut, la manuscrise, pergamente, suluri de papirus…, cărţi tipărite pe hârtie, iată-ne ajunşi la forme electronice digitale, e-book-uri sau alte căi de stocare şi transmitere a informaţiei. În orice bibliotecă se află şi bibliotecarul. „Numele lui nu se acoperă niciodată de glorie – scria Ioana Dragotă în 1993 –, dar să ştii că pe traseul oricărui act de cultură circumscris cuvântului vei găsi undeva, cu siguranţă, şi un bibliotecar”.

În evoluţia societăţii „scrisul şi cititul, textul şi opera, autorul şi cititorul sunt imaginile metonimice, în oglindă, ale unei ecuaţii a cunoaşterii umane din ale cărei promisiuni, trădări şi reverii s-a născut, în fond, «progresul» culturii omeneşti” – astfel scria Augustin Ioan în revista Vatra nr. 1-2 din anul 2017 (p. 109). Deoarece cartea, „fie ea instituţionalizată sau nu, făcând parte dintr-o colecţie, devine parte şi dă viaţă unui loc numit Bibliotecă” (dr. Marta Cordea).

Scrisul pe piatră a fost folosit hăt departe în istorie, cu milenii în urmă. Întors acasă la Cicârlău, după vizitele cu concerte de muzică populară pe continentele lumii, prin anii o mie nouă sute şaptezeci şi ceva, cântăreţul Nicolae Sabău şi-a alcătuit în curtea casei „Cartea de piatră”, o alee unde sunt inscripţionate, în piatră, cele mai frumoase versuri populare. Este un exemplu care mă face să sper că şi cartea tipărită pe hârtie va mai apărea şi peste ani, va fi utilă.

Despre actuala bibliotecă băimăreană, Casa Cărţii numită Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare, ştim multe lucruri. A crescut şi s-a dezvoltat sub ochii noştri, ne bucurăm de beneficiile ei. N-a fost întotdeauna aşa. Într-o vreme avea, de exemplu, spre coordonare biblioteci săteşti, volante sau biblioteci de casă. Iată ce aflăm din cotidianul

Păcală sau povestea lui Singur Eu

de Antoaneta TURDA

Moto: „Eu nu ştiu să fi avut gând rău în cugetul meu şi dacă am făcut ceva, şi se vede c-am făcut, de e satul întreg pe umerii mei, nu cu vrerea mea am făcut”.

Petre Dulfu
(10 martie 1856, Tohat – 31 octombrie 1953, București)

Sunt cuvintele lui Păcală rostite în minunatul roman al lui Corneliu Buzinschi – Păcală şi Tândală. Meditând asupra lor, mi-am dat seama cât de perfect este echilibrul dintre bine şi rău, întruchipat de Păcală, personajul ales şi de Petre Dulfu cu o justificare exactă, aflată în Cuvânt înainte al volumului Isprăvile lui Păcală:

„Printre-atâtea griji, necazuri, dacă n-ar mai fi şi glume
Şi poveşti pe lumea asta: ce s-ar face biata lume?
L-al poveştii farmec dulce, droaia grijilor se-alină;
Vieţuim o clipă, două, într-o lume mai senină.”^[1]

Pornind din lumea satului, dintr-o familie de intelectuali, Petre Dulfu, fidel liniei clasice a poveştilor populare, repovesteşte, cu intenţia de a educa, o poveste populară cu un personaj celebru: Păcală. De ce? Pentru că prin acest prototip al mobilităţii şi al agerimii lunecoase a valahului, deştept, şiret şi superficial îl regăsim pe românul neaoş. Aflat pe poziţie de egalitate cu

Petre Dulfu – pedagog de vocație

Petre Dulfu
(10 martie 1856, Tohat – 31 octombrie 1953, București)

Petre Dulfu face parte din categoria celor care şi-au câştigat aprecierea unanim recunoscută prin devotamentul absolut față de profesia aleasă, prin pasiunea remarcabilă pentru cuvântul scris, prin exemplara implicare în procesul educațional al generațiilor acelor vremuri – virtuți pe care le-a demonstrat cu prisosință pe parcursul celor 4 decenii de activitate didactică.

Petre Dulfu rămâne foarte iubit de cititorii pe care

Răsfoind manualele lui Petre Dulfu…

de Csilla TEMIAN
Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu”

Petre Dulfu
(10 martie 1856, Tohat – 31 octombrie 1953, București)

În toamna anului 1881, după ce obţinuse diploma de doctor în filosofie, Petre Dulfu a trecut munţii în România Liberă, stabilindu-se la Bucureşti.

Abia sosit aici, i s-a oferit catedra de pedagogie la Şcoala Normală „Carol I”, dar, după o lună de zile, a fost numit profesor de pedagogie şi director la Şcoala Normală din Turnu Severin, pentru a aplana neînţelegerile ivite în colectivul didactic de aici.

După desfiinţarea Şcolii Normale din Turnu Severin a revenit la Bucureşti, unde a rămas până la sfârşitul vieţii, profesând timp de 40 de ani la catedra de limba română sau filosofie şi pedagogie, de la renumite şcoli bucureştene: Azilul „Elena Doamna” şi Şcoala Normală de Învăţători a „Societăţii pentru învăţătura poporului român”.

Încă la finalul primului an de învăţământ, în discursul Despre importanţa şcolii în genere şi în special despre importanţa şi necesitatea instrucţiunii poporale la români, ţinut în calitate de director, exprima principiul