Oameni care suferă pentru ţară

de dr. Teodor ARDELEAN
Directorul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare

Pentru oamenii care suferă există felurite remedii. Naturale sau prefabricate, tratamente medicale sau balneo ş.a.m.d. Pentru oamenii care suferă pentru ţară nu există nicio reţetă de tratare.

Ei se consumă fără să se stingă, ei luminează fără să consume; la ei şi umbra lucrurilor este aducătoare de griji nocturne.

A suferi pentru ţară înseamnă, de fapt, a suferi pentru ceilalţi. E ceva împotriva regulii generale, care induce şi introduce egoismul peste tot. A suferi pentru ţară înseamnă minimul de solidaritate şi doza de altruism, fără de care neamul nu mai e neam, ci o populaţie oarecare, în ordinea statistică a lucrurilor.

Dar oamenii care suferă pentru ţară sunt din ce în ce mai puţini. Când vezi oameni vii, adevăraţi, reali care suferă pentru ţară e ca şi cum ţi s-ar îndrepta coloana vertebrală, gârbovită de stresul existenţei. Căci cei mai mulţi dintre astfel de oameni sunt deja icoane. Citeşti despre faptele Reginei Maria,

Paştele a trecut, obiceiurile au rămas… ?!

„Apa trece, pietrele rămân!”

 

Motto:
„Credinţa este până la urmă, puterea de a iubi.”
(Părintele Iustin Pârvu)

de jr. col. (r) dr. Eugen-Nicolae ROTĂRESCU

În fiecare an, de Paşti, sărbătorim Învierea Domnului nostru Iisus Hristos.

Fiecare sărbătoare îşi are şarmul ei. Sărbătoarea de Paşti este una specială, aşa, după cum s-a apreciat, este „sărbătoarea sărbătorilor creştine”, pentru că ea aduce lumină dumnezeiască, ne umple inima de iubire, linişte sufletească şi de noi speranţe.

Sărbătoarea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos are puterea de a determina sau influenţa gândirea şi comportamentul nostru, de a ne pune viaţa proprie în ordine, lucrurile şi relaţiile cu alţi oameni, de ce nu, rânduială la nivelul întregii societăţi. Credinţa în Iisus Hristos ne dă forţă şi împlinire că suntem oameni

Scrisoare pastorală. Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XIX (2019), nr. 394 (16 – 31 Martie)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriași!

Viața ca o Cruce. Sfânta Evanghelie din Duminica a treia din Postul Mare ne amintește cuvintele Mântuitorului: „Cel ce vrea să vină după Mine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie!” Oricine se întreabă – și e firesc – despre ce cruce e vorba: să ne construim o cruce specială și s-o purtăm pe umăr, se referă la crucea de pe mormânt? Cu siguranță nu se gândea Mântuitorul la o cruce asemenea Crucii Sale, pe care a fost răstignit, adică o cruce de lemn. S-au dat mult interpretări, care de care mai interesantă.

În cele de mai jos mă voi opri asupra uneia, care mi se pare foarte potrivită: crucea la care se face referire este însăși viața fiecăruia dintre noi. Înlocuind termenii, textul ar suna așa: „Cel ce vrea să vină după Mine, să-și ia viața sa și să-mi urmeze Mie!” Lucrurile devin mai pe înțeles. Dar de ce să asemănăm viața cu o cruce?

CU SAU FĂRĂ RELIGIE?

de Vavila POPOVICI,
Carolina de Nord

Am citit cu surprindere articole recent publicate cu privire la religie, precum şi comentariile. Din multe articole reiese, dureros de tare, dorinţa de a îngropa credinţa celor mulţi. Cum de a reuşit comunismul să infiltreze atât de adânc ideologia sa ateistă? Un preot ne-a amintit că sovieticii chiar aveau manuale precum Călăuza ateistului, o carte apărută în România în 1961. Cât de inconştienţi putem fi, de a nu vedea repercusiunile acestei ideologii asupra generaţiilor următoare, comportamentul care se manifestă cu ură şi fără de iubire în relaţiile cu semenii? Cum de nu ne-am putut trezi încă de sub influenţa materialismului? Şi când va fi aceasta? Cum se pot uita însuşirile sufleteşti ale poporului român, credinţa sa de veacuri? Cum de nu se înţelege că viaţa unui popor este preţuită după acele însuşiri, după nivelul spiritualităţii sale? Cum de nu suntem conştienţi că puterea sufletească este mobilul mişcării în viaţa noastră, că este, în principal, ceea ce are mai bun naţia? Ne dorim, în prezent, o schimbare a mentalităţii, dar ea ar trebui să rămână cu rădăcinile ei, să crească ca un pom, să se dezvolte şi să dea roade, în modernitate. Dacă nu privim în sus şi nu vrem să creştem, şi ne aplecăm ramurile în jos, atingând noroiul existent, unde vom ajunge? Aşa cum fiecare om are o menire pe acest pământ, aşa şi fiecare popor are menirea sa. Nu vrem să mergem pe calea arătată de divinitate, ne vom nărui! Nu putem închide ochii şi nu putem rămâne pasivi în faţa gândirii multor rătăciţi. Cineva a profeţit că vom ajunge să nu ne mai înţelegem între noi, şi, vai!, cred că suntem în acest punct. La ce mai putem spera? Şi pe când?

Scrisoare pastorală. Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XIII (2014), nr. 282 (16-31 iulie)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei

A existat întotdeauna o categorie de oameni care au fost numiţi, pe bună dreptate, cu acest nume. Tradus, cuvântul ar însemna „oamenii proceselor”. De la bun început, facem precizarea că nu ne referim la acei oameni de bună-credinţă, care apelează la instanţele de judecată să-şi caute dreptatea. Este dreptul lor de cetăţeni, care aparţin unui stat de drept.

Procesomanii sunt însă acei oameni care frecventează judecătoriile şi tribunalele de la tinereţe până la bătrâneţe. Fie că au, fie că nu au motive, ei sunt acolo. Îi interesează problemele altora, care se judecă, dar îi interesează în primul rând cauzele lor. Când nu au probleme reale, şi le creează. Ei se judecă cu oricine şi pentru orice. Cunosc numeroase legi, cu care jonglează ca artiştii de la circ, ştiu să redacteze acţiuni, recursuri şi apeluri. Ştiu să recuze instanţele, să găsească motive pentru transferări de dosare, să ceară recursuri în anulare. Ştiu să acuze şi să bârfească oamenii legii. Toţi sunt răi, corupţi şi „cumpăraţi”, dacă se întâmplă să nu le dea dreptate; toţi sunt capabili, imparţiali şi incoruptibili, dacă se întâmplă să le dea dreptate. Ştiu să angajeze martori şi să-i înveţe ce să spună în faţa instanţei; ştiu să se angajeze ca martori de meserie şi să pledeze ca nişte avocaţi cu vechi ştate de plată. Ce mai! Cum, necum, ei trebuie să fie în tribunal prezenţi. Altfel nu s-ar simţi bine.

REMINISCENŢE

http://ro.wikipedia.org/wiki/Dan_Ciachir

de Dan CIACHIR

Îl văzusem şi-l ascultasem pe Valentin Teodorian încă din adolescenţă, în rolul contelui de Almaviva din Bărbierul din Sevilla, într-o distribuţie celebră, cu Nicolae Herlea în rolul lui Figaro şi Magda Ianculescu în cel al Rosinei… Ca artist liric, Valentin Teodorian cunoscuse succesul şi notorietatea încă de la vîrsta de treizeci de ani, cînd se îmbrăca cu gust, preferînd costumele de culoare maro, şi era considerat arbitrul eleganţei la Operă. Fusese căsătorit cu Magda Ianculescu iar apoi cu actriţa Sanda Toma, rămînînd multă vreme subiect de cronică mondenă orală. Atunci cînd am devenit vecini, în 1974 sau ’75, nu mai era bărbatul brunet, înalt şi suplu căruia hainele îi veneau ca turnate. Se apropia de 50 de ani, albise la tîmple şi începuse să se îngraşe.

Făcînd cunoştinţă cu el în holul blocului, m-am înclinat cu deferenţă, adresîndu-mă cu maestre. Locuia împreună cu cea de-a treia soţie, o pictoriţă, de care avea să se despartă spre sfîrşitul anilor ’50. Legislaţia romînească de atunci, întocmai ca Biserica, nu admitea mai mult de trei căsătorii, aşa încît nu s-a mai putut însura pentru a patra oară. Şi-a petrecut ultimii aproape douăzeci de ani de viaţă alături de o femeie distinsă, medic, pare-mi-se spiţă a familiei Lipatti.

Am intrat de mai multe ori în apartamentul de la etajul patru al blocului nostru, unde locuia Valentin Teodorian, vizitele nedepăşind un sfert de oră, răstimp în care stăpînul casei îmi făcea cîte un nod superb la cravată. Recurgeam la acest privilegiu fără să abuzez, anunţîndu-mă cu un telefon. Atunci schimbam cîteva cuvinte cu tenorul cultivat, citit, cordial, aproape expansiv, autentică natură solară… De altfel, era multă lumină în apartamentul său, propagată de o lustră cu becuri puternice care se reflectau într-o oglindă veneţiană frumos înrămată.