Toamnă târzie

de Irina Vera TEREBEȘI

Tu, Toamnă târzie, dulce, arămie  
parcă mai frumoasă decât alteori,
te tot pregătești să pleci, dar mai stai
de dorul frunzelor tale pierdute,
de dorul muzicii adierilor
într-un cântec scris cândva de mine.
Pleci… știu că trebuie.
De fapt ai plecat demult,
dar ai pierdut multe părți din tine,
ți-ai uitat suflul cald al adierilor,
ți-ai pierdut frunzele,

Toamna trece, frunzele rămân…

de Vera TEREBEȘI

Toamna trece, frunzele rămân… poți fi un anotimp, să vii, să pleci… poți alege să fii doar o frunză și să rămâi… să te transformi… din iubire… Totul e o luptă între vis și rațional… ce ține de principii, demnitate, temeri… de dorințe, intensitatea sentimentelor… Ce suntem noi?… Un semn de carte, parte din ierbar, o imagine păstrată în memorie… oameni mai puternici, mai înțelepți… cu trăiri și simțiri… conștienți că vom fi în amintirea unei frunze presate… Toamna pleacă, frunzele rămân… cu ele gândurile și emoțiile ascunse în negura nopților arse… Nu toate anotimpurile au menirea să rămână în viețile noastre… de unele trebuie doar, cu drag, să ne amintim…

Cad frunzele, și tot cad

de Vera TEREBEȘI

Cad frunzele, și tot cad… se desprind de copacul vieții lor… pleacă … zboară… în neant, în necunoscut, în eternitate… Tu, frunză de anotimp sumbru… obosită și istovită de al tău anotimp… ai îmbrățișat pământul fără să-ți fie frică… fără să opui rezistență… pentru că tu știi că vei deveni o nouă culoare… te vei transforma într-o lacrimă care udă o fărâmă de pământ și acolo va răsări o floare… te vei ridica din adâncurile neștiinței tale temporare în văzduhuri primitoare, străbătute de raze de speranță și vei zbura cu aripi mai colorate și strălucitoare ca niciodată… un zbor lin deasupra tuturor timpurilor… în parfumul suflurilor iertătoare… de împăcare al simțirilor… de dorul anotimpurilor… cu sentimentul inconfundabil al iubirii supreme… Cad frunzele, și tot cad… (în amintirea celor plecați dintre noi)

Am desenat o frunză

de Vera TEREBEȘI

Am desenat o frunză în zbor adiată de un vânt dulce, obosită și istovită de al ei trai, legănată de ale ei gânduri, ridicată la înălțimi, alteori căzută la pământ, dar fericită pentru că a fost aleasă să dea culoare unui anotimp, să dea viață unui sentiment, să râdă, să viseze, să descopere un nou simț, să plângă, să trăiască, să creadă că anotimpurile sure pot fi dătătoare de speranță, culorile cenușii pot fi privite cu dragoste și încredere… Am schițat traseul gândurilor într-o constelație, o steluță printre mii de stele în drumul simțămintelor ei, luminând vise, liniștind suflete, mângâind inimi cu atingerea-i caldă, îmbrățișând dorințe, încălzind adieri răcoroase, lungindu-și razele în odăi primitoare… Am pictat un colț de cer cu gândurile ei, pe aripile păsărilor ei, cu toate simțirile, dorințele, convingerile așezate pe un puf de nor să se odihnească… cu toate picăturile de ploaie care au udat florile sădite, cu bătăi de inimă, cu dragoste, cu grijă și bucurie că s-au prins si au trăit până la sfârșitul anotimpului lor… cu toate razele de soare lungite în ale ei vise si umbrele lor căzute în amurguri… Am scris o poveste…

Îți cânt, Toamnă

de Vera TEREBEȘI

Îți cânt, Toamnă, un cântec drag adierii tale… îți cânt frumusețea, îți cânt nemărginirea, îți cânt speranța… Ai colorat parcurile, grădinile… ai veștejit frunzele, ai dezgolit copacii… iar acum, când este atâta liniște… vrei să pleci… Ești frumoasă… ești un moment de meditație, o poezie, regăsire… ești un cântec pe care îl ascult în șoapte grațioase… o mângâiere tandră, o îmbrățișare… un cuvânt dulce pe care îl cred…

Te cânt, Toamnă… în liniștea profundă a gândurilor mele… ești acel gând care m-a ajutat să mă regăsesc… ești un îndemn la a cărui ascultare florile primăvara răsar în locul unde frunza ta istovită a scăpat o lacrimă peste fărâma de pământ al tristeții tale…

Frunzele

de Vera TEREBEȘI

Frunzele uscate de dorul suflurilor parfumate venite de deasupra tărâmurilor mult visate se împrăștie în adierea răcoroasă de toamnă… desenând urmele trecutului care nu au fost date uitării… e nevoie să fie adunate în mormane… de gânduri, cuvinte… încetinind astfel adierea… nelăsând frunzele să treacă… sau poate grăbind-o… pentru a fi jucăușă… fără sfârșit… păstrându-le în aer și ridicând-le ușor spre cer… pentru a le menține în viață… și a le putea scrie gândurile, descrie traiectoria… a le salva de la pieire… pentru a dura o veșnicie… și a rămâne… ca amintire… o urmă de frumos a gândurilor noastre…

Mă întreb, cum ar să fi să fiu o frunză de toamnă?… să plutesc liberă, nestingherită în ritmurile cântecului de amurg al anotimpurilor… să zbor asemeni păsărilor și să savurez culorile toamnei care m-au îndemnat să le desenez simțirile…

Stau

de Vera TEREBEȘI

Stau și mă gândesc unde mă aflu… ce mai aștept… privesc în jurul meu, în gând, și văd o lume plină de culori aprinse sau mai puțin vii… încerc să descopăr ceva nou, o nouă culoare, un nou gând… și nu văd nimic din ce nu aș fi zărit vreodată… îmi văd gândurile, emoțiile, intențiile, amintirile… visele… atât văd. Văd tot ce mă înconjoară prin prisma ariei mele de pricepere… gândurile mele se reflectă în tot ce mă înconjoară… vis? iluzie?… da… îmi place să primesc ce îmi doresc… mă gândesc cum aș dori sa fie… mă gândesc că nu e mereu așa cum cred sau se arată a fi… îmi plac adierile dulci, line, aducătoare de liniște… îmi plac culorile curcubeului… îmi place să cred că frunzele galbene, ruginii care cad supărate din copac se transformă în lacrimi și udă solul pentru a putea crește flori… refuz să cred că aceste gânduri sunt doar în imaginația mea… uneori refuz să cred că unele adieri nu sunt reale… sunt doar în gândurile mele… Îmi place să visez!… și o voi face mereu… viața este un vis… iubesc frumosul, îmi place armonia… îmi plac curcubeiele cu toată paleta lor de culori… și dacă nu ar exista… le-aş inventa…

Un mac roșu aprins…

de Vera TEREBEȘI

Un mac roșu aprins ce s-a lăsat învăluit în parfumul tău, în gândurile tale supreme… sincer în a-și exprima culorile, deschis în a-și dezvălui bucuriile și dornic să ți le împărtășească… în armonie cu sine, tulpina, petalele… pentru că doar așa se poate găsi, iubi… și așa poate evita să trăiască cuprinsă de neîncredere, dezamăgiri, invidie…

Mă gândesc, adierea mea de vânt, la cât de departe ți-ai putut întinde brațele tale ca să mă ajungi… să mă cuprinzi… mă gândesc la suflul tău cât de puternic a fost ca să mă atingă (…) mi-ai dat șoapte să cresc și să mă înalț… lin… spre ceruri… m-ai adiat și mângâiat cu vorbele tale dulci… ai dansat în jurul meu în ritmul cântecului inimii mele și ai pus stăpânire pe gândurile mele… mă gândesc că nu ai văzut mai departe de petalele mele… nu ai avut puterea să vezi dincolo de imperfecțiunile tulpinii mele…

Ninge

de Vera TEREBEȘI

Ninge… și rog fulgii de nea să mă cuprindă în troiene, să-mi dea voie să mă așez peste ale lor valuri să plutesc, să zbor în adierea șoaptelor venite odată cu ele… Ninge… iar fulgii se îngrămădesc binevoitori peste ale mele gânduri voind parcă să asculte și să le absoarbă cu dragoste oferindu-mi compasiune…

Ninge cu liniște și rog fulgii de nea care se mențin grațios în aer să mă învelească cu tandrețe ca să le pot înțelege cuvintele rostite de ale lor adieri, să mă încălzească cu pătura lor, să mă lase să îi admir…

Ninge cu cristale de gheață ale căror brațe mă cuprind nevoind parcă să ne mai despărțim îndepărtându-mi umbrele și căutând fragmente din sufletul meu care s-au rătăcit, dorind să le asambleze din nou…

Tu… fulg de nea al timpului meu…