Despre pustiul şi pustiirea sufletească, precum şi despre plânsul duhovnicesc…

de Stelian GOMBOŞ

Ca să mai uite de sine, omului contemporan i se oferă spectacolul cotidian, prin care i se sugerează că adevăratele evenimente ale vieţii lui se petrec cu totul în altă parte decât în fiinţa sa. De aceea, pentru a înţelege ce se întâmplă cu el, omul priveşte la televizor la „evenimentele-ştiri”. În consecinţă, ne putem întreba ce mai poate să spună pustia omului contemporan. Ce înţeles poate să dea el părinţilor pustiei? Poate să creadă că este vorba despre nişte însinguraţi aflaţi la periferia existenţei, care nu şi-au găsit rostul în lume. Cum va înţelege el că aceşti părinţi „nu s-au retras în pustie pentru a se sălbătici, ci pentru a îmblânzi în pustie sălbăticia lumii acesteia”?

„Plânsul este un ac de aur al sufletului scăpat de orice ţintuire şi alipire şi înfipt de tristeţea cuvioasă în lucrarea de cercetare a inimii. Străpungerea este un chin neîncetat al conştiinţei, care pricinuieşte împrospătarea focului inimii, prin mărturisirea făcută în minte” (Filocalia, volumul al IX-lea).

Cum va înţelege omul că ceea ce trăieşte este sălbăticie, singurătate şi anonimat colectiv şi că toate acestea înseamnă pustiirea fiinţei lăuntrice? Când va avea răgazul să-şi pună întrebarea: „Ce a mai rămas din om?” Se va mulţumi el, oare, cu răspunsuri devenite sintagme precum: „obiective pe termen lung”, „economie mondială”, „democraţie”, „daune colaterale”, care invadează spaţiul nostru lăuntric şi ascund cu cinism puterea banului, interesele financiare de grup, fără să ia în considerare persoana concretă? „Daunele colaterale” includ pe toţi cei care mor zi de zi de foame, care-şi pierd viaţa în războaie, care dorm pe străzi. În lumea noastră, totdeauna sunt lucruri mai importante decât persoana vie, concretă. Toată lumea pare să se ocupe de interesele tuturor, dar nimeni nu se ocupă de omul viu.

Scrisoare pastorală – Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi – anul XIII (2014), nr. 278 (16-31 mai)

Dragii mei enoriaşi! Hristos a înviat!

Sfânta Treime
(http://milostenie.ro/articole/articol/09-iunie-sarbatoarea-preasfintei-treimi-92)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Viaţa lumii. Noi, creştinii, nu credem în ideea de Dumnezeu. Judecătorii, procurorii şi avocaţii slujesc ideea de dreptate, iar filosofii slujesc ideea de înţelepciune. Pentru aceştia, dreptatea şi înţelepciunea sunt numai nişte noţiuni abstracte, care se schimbă în funcţie de vremuri, de locuri şi de oameni. Dreptatea şi înţelepciunea în cazul lor nu se întruchipează într-o persoană anume, nici chiar în ministrul justiţiei sau al culturii. Şi aceşti miniştri slujesc ideile de dreptate şi înţelepiune, fără a pretinde că au cunoscut vreodată pe cuneva care ar fi însăşi dreptatea şi înţelepciunea.

Pentru noi, creştinii, Dumnezeu nu este idee, ci fiinţă. Este o fiinţă vie, creatoare şi conducătoare a lumii văzute şi nevăzute, spirituală, atotprezentă, atotputernică, veşnică, mai presus de lume, de timp şi de spaţiu, bună, dreaptă, înţeleaptă, iubitoare de oameni. Aşa cum ni S-a descoperit în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie, Dumnezeu este Unul în fiinţă, dar întreit în persoane: Tată, Fiul şi Sfântul Duh. Nu sunt trei dumnezei, ci Unul, întreit în persoane. Aceste persoane formează Sfânta Treime. Cele trei Persoane ale Sfintei Treimi au atribute comune, cum sunt cele enumerate mai sus, dar şi atribute specifice fiecăreia. Aşa, bunăoară, Dumnezeu-Tatăl este creatorul şi conducătorul lumii, Dumnezeu-Fiul este mântuitorul şi va fi judecătorul lumii, iar Dumnezeu-Sfântul Duh este dătătorul de viaţă şi sfinţitorul lumii. Ne este greu să înţelegem această învăţătură, fiindcă raportăm totul la ceea ce vedem cu ochii noştri trupeşti, pierzând din vedere că Dumnezeu este Duh, nu materie, adică o altă formă de existenţă.

De-a lungul timpului, atât Sfinţii Părinţi, cât şi teologii de tot felul, au încercat să pătrundă adâncurile acestei taine a Sfintei Treimi, dar n-au reuşit s-o facă pe deplin. Nu poţi cuprinde apa mării într-un ibric! S-a recurs la tot felul de asemănări, dar deplin nu s-a putut explica această taină. Sfântul Spiridon al Trimitundei, la Sinodul I ecumenic de la Niceea, arăta tuturor că Sfânta Treime este asemenea unei cărămizi, care e formată din pământ, din apă şi din foc. Mi se pare însă mult mai potrivită pentru înţelegerea noastră asemănarea Sfintei Treimi cu un pom. Pomul este format din trei părţi: rădăcină, tulpină şi coroană. Toate trei părţile acestea formează una: pomul. Fiecare, luată separat, nu mai este pomul în deplinătatea lui. Aceste părţi au atribute comune, cum ar fi faptul că sunt alcătuite din esenţă lemnoasă, dar au şi atribute specifice. Astfel, rădăcina captează din pământ substanţele hrănitoare pentru pom şi-l fixează pe acesta în pământ, tulpina transportă substanţele hrănitoare către coroană şi asigură stabilitatea pomului, iar coroana pregăteşte hrana pomului, zămisleşte şi creşte fructele.