PODU’ MNIRESII ŞI FÂNTÂNA LUI CRĂCIUNAŞ

de prof. Traian RUS

Sunt atâtea „poveşti” în Ţara Codrului, încât nu se vor termina niciodată. Unele vin pe neaşteptate. Mai zilele trecute eram prin Bicaz, cu treburi la medicul meu de familie. În anticameră se aflau vreo cinci pacienţi. Doi dintre ei erau din Ciuta. Doi ţărani, amândoi trecuţi de 70 de ani. Povesteau despre una, despre alta, despre boli, dar şi despre lumea de odinioară. Cum sunt fascinat de viaţa de altădată a codrenilor, de lumea în care, bieţii de ei, săraci şi amărâţi cum au fost majoritatea, lucrau horind. Nana Ruzalea Negrii îmi povesteşte că şi pe uliţă umblau horind. O lume în care oamenii trăiau fericiţi, o lume după care tânjesc mereu.

Am ciulit urechea şi, din discuţia celor doi ciutani, am auzit unul dintre cele mai frumoase toponime din viaţa mea: „Podu Mniresii”. Se exprima unul, mai mărunţel:

– Io, când am fost prunc, n-am trecut de Podu Mniresii. N-am avut nevoie. Moaşa ne aducea pe lume, iar de boli ne vindecau descântătoarele satului. Ştiau descântece pentru toate bolile. Mai puneam frunză ori zamă din plante şi toate treceau. Ce să meri până în Cehu la doctor? Pe rană puneam zărnucă[1] sau o scrijea[2] subţire de clisă[3] şi una-două să vindeca.

Celălalt, slăbănog şi mai înalt, îi răspunde: