Scrisoare despre viaţa mea şi sfârşitul aproape

23/01/2023

de Ioan Romeo ROȘIIANU

rosiianu

Iubito, aşa de pustie a fost inima mea astăzi încât visele au fost mai negre decât realitatea
tristeţea creştea direct proporţional cu golul din suflet în ceasul rănit
de printre norii cenuşii lumina refuza să-mi mai încălzească trăirea
aveam atâtea de spus lumii şi lumea îmi întorcea spatele printre nămeţii zilei
eram pustiu în ceasul acela de viaţă scursă nimeni nu mai stătea de planton în crucea timpului
la liziera pădurii lupii tineri ai sângelui meu atacau infinitul în haită
în haina subţire mi se făcea cald de atâta frig
mi se făcea frică de atâta viaţă trăită degeaba
e trist să invoci moartea şi ea să nu vină la raportul de gardă
e trist să fii înconjurat de oameni şi totuși atât de singur acum.

 

(Mai ştii când ţi-am spus să nu mai risipeşti apusuri cu oameni care te vor părăsi la răsărit?)

 

Aşa a fost, Iubito, când sfârşitul era la numai o respiraţie distanţă
aşa e de atunci de când am văzut cum mi se termină de numărat stelele pe bolta vieţii
de când dorul de moarte e infinit mai contagios ca şi râia  Citește restul acestei intrări »


Scrisoare din mijlocul catedralei

17/01/2023

de Ioan Romeo ROȘIIANU

IUBITO, când a cântat corul în catedrala înaltă am avut o senzaţie de gol mai acută decât cea de foame din copilărie
de parcă îngerii se ascunseseră-n cuvinte atunci aşa de frumos mirosea liniştea a smirnă şi-a tămâie
şi mi s-a mai părut că sfinţii-mi făceau complice cu mâna din icoanele lor cu rame groase şi afumate
mi s-a mai părut, Iubito că văd lumina-n orbitele lor goale că văd cerul prin bolta pictată
mi se părea că până şi Dumnezeu a fost încântat că ne-am ţinut de mână când cântau bătrânii satului în catedrala din centru
am simţit că El a simţit că ne iubim şi că ne-a binecuvântat deşi n-apucasem să ne-ncheiem rugăciunea şoptită.

 

(Mai ştii cât de frig ne-a fost când s-a încheiat slujba în noapte şi ce căldură ne podidea în suflet şi câtă iubire-n simţiri?)

 

Aşa a fost atunci în pragul colindelor când am mers să ni se vorbească de suflet simţire şi frumos în mijlocul oraşului
aşa a fost atunci când am simţit că ne inundă în toate vintrele lumina şi-n toate gândurile bucuria de-a fi
aşa a fost atunci când treceam printre oameni grăbiţi şi când părea că ştiam trecerea lumii şi-a vieţii
c-avem ştiinţa rostului şi rostul respiraţiei în cuvânt.

Citește restul acestei intrări »


MIHAI EMINESCU

15/01/2023

mihai-eminescu

(acrostih)

de Gabriela Gențiana GROZA

Mirific astru, deodată
Ivit pe cerul românesc,
Hlamidă magică sculptată
Acoperind un trup regesc,
Ilustru semn de cotitură

E scrisul nostru de pe-atunci.
Mirabil în literatură.  Citește restul acestei intrări »


Terasa fermecată

25/08/2022

Mihai Epli_foto_Gabriel Stan

de Mihai EPLI

poem pentru Iulia Maria Ciherean

Iubita mea,
Aseară am stat pe terasa fermecată.
Alături de un prieten și Împăratul literaturii române;
Am depanat amintiri frumoase.
Sincer să fiu cu tine:
Atât de dor mi-a fost de prezența ta
Că am simţit în mine o stare de melancolie.
Liniștea și natura mirifică
Mi-au încărcat atunci sufletul cu speranță.
Săruturile tale tandre
Au fost înlocuite Citește restul acestei intrări »


Jertfă dusă la suprem de către un erou al zilelor noastre

05/03/2022

Poem închinat doamnei limbii române, Ligya Diaconescu

Ligya Diaconescu
(14 iulie 1960 – 5 martie 2021)

de Melania RUSU CARAGIOIU

Zilele noastre se scurg în așteptare,
Așteptăm semnul magic din ceruri precum păsărelele însetate, o picătură din lacrima ploii.
Așteptăm minunea care ne este hărăzită și în căutarea căreia a plecat Ligya.
Așteptăm nu o placă de bronz, ci suflul Ligyei, cald și benefic.
Adierea hlamidei ei indiene, Reiki, ne înălța în visele plutinde ale bucuriei și desăvârșirii.
Visam mereu la împlinirea unui vis care este al nostru de-a pururi,
Visul acela pe jumătate cucerit prin râvna Ligyei.
Visul de a nu fi uitat și doar pus în raftul istoriei, a limbii noastre dragi, „LIMBA NOASTRĂ CEA ROMÂNĂ”.

 

Citește restul acestei intrări »


COLIND PENTRU COPIII NOŞTRI

31/12/2021

de Melania RUSU CARAGIOIU

(Cuplet pentru partitura muzicală scrisă și interpretată de Compozitorul Profesor, Silviu Almăjan din Timișoara)

Dintr-un vălătuc de nea
S-a aprins clipind o stea.
Leru-i ler, o stea…

S-a urcat sclipind pe cer;
Nu-i păsa că era ger…
Leru-i ler şi leru-i ler…

Şi-a pus plete de cometă
Şi tăiş de arbaletă.
Leru-i ler şi leru-i ler…

Citește restul acestei intrări »


Chișinău – Maramureș

20/10/2021

de Maria TOMIȚA CORINI

Sfinte clipe dăruite de iubitul Dumnezeu,
Au rămas puse pe fila munților din Baia Sprie,
Doar emoții și frăție-ncununate-n apogee,
De poeți ce au lumina pusă-n orice poezie.

Drumul lung, vise frumoase împletitu-le-am cu drag,
Clipele mă îndemnară ca s-ajung în Baia Sprie.
Întâlnitu-ne-a Vasile cu o îmbrățișare-n prag,
El cu suflet de candoare, era tot o Poezie.

Noi, veniți din toată țara, eu, de dincolo de Prut,
Adunat-am vorbe calde ce-ar putea și cerul scrie,
Despre pensiunea Rustic, ce spectacole-am văzut,
Unde-a fost Regina-mamă sfânta noastră Poezie.   Citește restul acestei intrări »


Umbre şi generaţii

12/07/2021

de Gelu DRAGOȘ

– „Umbra ta îmi acoperă soarele meu”,
îmi spune copilul cu o sinceritate dezarmantă.
I-am răspuns contrariat, cu voce înceată, tristă:
       – „Greşeşti, umbra mea e călăuza ta,
este, dacă vrei să ştii, ocrotirea ta divină!”
Umbra mea şi umbra ta va deveni umbra noastră. Citește restul acestei intrări »


Am învățat

16/06/2021

de Irina Vera TEREBEȘI

Am învățat să privim spre cer de la cei care nu pot vedea dincolo de nori…
am învățat să admirăm păsările în zbor de la cei care nu cred în aripile lor…
am învățat să ne înălțăm cu încredere asemeni picăturii de rouă, de la ploile ce se absorb în pământuri…
am învățat să iubim de la cei care nu știu să iubească…
am învățat că faptele vorbesc și nu doar vorbele…
am învățat să apreciem gesturile oamenilor binevoitori pentru că am simțit indiferența…  Citește restul acestei intrări »


O picătură de viață

19/11/2020

de Vera TEREBEȘI

O picătură de viață din ale noastre grădini
se prelinge în pământuri, în inimi,
dorind să dea suflare a tot ce stă mocnit
și așteaptă să fie descoperit.
O picătură de speranță din norii visurilor
se lasă condusă de aripile vânturilor ademenitoare,
vine să ude soluri aride
de ale lor doruri de liniște, încrezătoare.
O picătură de lumină al cerului înstelat
așteaptă să fie culeasă.
O picătură de sinceritate,
o picătură de adevăr al gândului neșters
se sufocă în mii de picături
de incertitudini, îndoieli, închipuiri.

Citește restul acestei intrări »