Îmi place să cred

18/08/2020

de Vera TEREBEȘI

Îmi place să cred că, noi, oamenii, suntem fire de iarbă în adierea vântului…
Îmi place să mă pierd printre frunze… să cred că am răsărit dintr-un mugur și cresc…
Mă leagăn în ritmul cântecului șoptit de anotimpuri…
Gândurile îmi sunt purtate de păsări peste munți, dealuri…
Îmi place să mă cufund în razele de soare și să cred, pentru o clipă, că sunt și eu una dintre ele…
Îmi place să îmi desenez simțirile… să îmi pictez gândurile… frunzelor… anotimpurilor… în culori calde… de iubire…
Îmi place să îmbrățișez florile… care mă ademenesc să mă întind, asemeni lor, spre ceruri…
Îmi place să visez… și să caut… uneori să alerg după ceea ce nu este… să inventez iubirea acolo unde ea, poate, încă nu există…

Citește restul acestei intrări »


Cântă un cântec

05/08/2020

de Vera TEREBEȘI

Când culorile gândurilor care au format odată un curcubeu pălesc pe cerul sentimentelor tale… cântă un cântec…
Când adierea ușoară de vânt venită la chemarea tulpinii cu dorința de a se undui în ritmul muzicii sale și de a se ridica grațios și plin de încredere spre cer nu o mai înconjoară cu șoapte de dor și parfumul dragostei… cântă un cântec…
Când norii nu îți mai oferă picături de ploaie să crești… Când aștepți la fereastră razele steluței să îți intre în odaie și să se așeze pe jumătatea pernei tale… să se odihnească pe umărul tău și să te mângâie cu o atingere caldă care să acopere cu aripa nopții adierea răcoroasă a sufletului tău… de noapte bună… cântă un cântec…
Când asculți un pian… dar de fapt asculți gândurile sufletului tău… dorințe, vise, nesiguranță, nemulțumiri, temeri… sentimente confuze… cântă un cântec…
Când crezi că ți-e dor să te întinzi lângă frumusețea macului și să adormi liniștit vegheat de parfumul lui… Când vrei să săruți șoaptele dragi și să le adăpostești la pieptul tău… Când vrei să te lași dus pe aripile gândurilor tale… de dor… Cântă un cântec…

Citește restul acestei intrări »


Dacă ar fi o adiere de vânt

15/07/2020

de Vera TEREBEȘI

Dacă ar fi o adiere de vânt să-mi spună că drumul e neted și e fără ocolișuri, iar eu pot păși cu încredere… un licăr de lumină, o poveste pe care o știu, o enigmă dornică să fie descoperită în priviri, în culori, în cărări… tuneluri adânci, albastre-argintii, umbroase… nu aș crede.
Dacă ar fi să pășesc în liniștea dimineților sperate… la freamătul sufletului… de dor… cum pământul crede în picăturile de ploaie, cum cerul așteaptă ivirea stelelor, iar norii aripile încărcate de vise, emoții, convingeri… nu aș mai fi eu.
Dacă ar fi o rază care dorește să îmi lumineze văzduhul pe care îl străbat… în șoapte, gânduri… câte în lună și în stele… să mă țină de mână… cum soarele o să prindă luna… nu-mi trebuie.
    pentru că am toate razele de soare care mă iubesc, mă încălzesc, mă veghează, mă îmbrățișează… și mă țin de mână… mereu… până la sfârșitul sfârșiturilor…

Citește restul acestei intrări »


Ploaie de vară (varianta 1)

15/07/2020

de Mihai EPLI

Natura plânge
Lacrimi cristaline cad pe pământ:
Supărată, soarele strălucește,
Apare dintre norii ce acoperă cerul
Așteptând
Trecerea ploii ca o femeie ce nu mai zâmbește
Acceptându-și în taină destinul…  Citește restul acestei intrări »


Lamentație (varianta 1)

10/07/2020

Mihai Epli_la cenaclu

de Mihai EPLI

Azi când soarele strălucește
Port în suflet un singur dor
Mă mai iubește oare
Afrodita
Zeița a cărui sanctuar
Strălucește pe insula Creta

Citește restul acestei intrări »


Îmi propun

07/07/2020

de Vera TEREBEȘI

Îmi propun,
pentru o clipă,
să inspir adânc
aerul înmiresmat al primăverii,
să închid ochii
și să zâmbesc.

Îmi propun
să pictez cerul
cu toate visele mele în derivă,
unele pe aripile păsărilor
în zborul lor spre orizonturi,
altele adunate pe norii jucăuși
purtați de adieri,
vise care se întind somnoroase și zâmbitoare în culorile răsăritului.

Citește restul acestei intrări »


Într-un moment

30/06/2020

de Vera TEREBEȘI

Într-un moment de liniște am privit păsările… le-am ascultat ciripitul, am admirat zborul lor vesel dintr-un pom în altul, de pe o creangă pe alta, în jocul lor de iubire… atât de naturale și dornice să descopere tot ce le stârnește curiozitatea… fără să fie stânjenite de ceva… libere să cutreiere pământul… libere să își aleagă noi destinații… libere să se bucure de tot ce le înconjoară… Și atunci mă întreb, pentru noi, oamenii, ce înseamnă a fi liber? Unii spun că ești liber dacă ai curajul să spui ceea ce gândești fără a te gândi la consecințe… alții consideră că libertatea le dă dreptul de a nu oferi explicații privind unele situații din viață… dar am întâlnit și persoane care confundă libertatea cu singurătatea… Eu cred că mulți dintre noi suntem robii propriilor temeri, îndatoriri sau obligații… robii unor promisiuni… robii unor sentimente false de iubire… avem griji sau convingeri care ne îngrădesc și nu ne permit să luăm decizii pe placul sufletului nostru… Cineva spunea că viața este un ansamblu de dorințe, iar cu cât mai multe dintre ele îndeplinim, cu atât mai liberi suntem… și mai presus de toate este Dragostea… care ne eliberează de sub presiunea tuturor emoțiilor negative dobândite în decursul anilor trecuți… acea dragoste pe care o știm din copilărie… de care abia ne aducem aminte… când iertam atât de ușor… acea dragoste în care te topești, de care nu ți-e frică… pentru că știi că îți vrea binele, nu te îndoiești de ea, o trăiești ca și cum ai trăi-o pentru ultima dată… în fiecare zi…

Citește restul acestei intrări »


Ne-am pierdut în timp

26/06/2020

de Vera TEREBEȘI

Ne-am pierdut în timp, ne-am pierdut în iubire… în nemărginire… undeva… Plouă, mă gândesc, gândurile îmi plutesc, ajung departe… mă așez peste mormanul de frunze căzute din copacul toamnei mele, nu le răscolesc, privesc doar în zare și respir adierea… îmi umplu inima cu picături de liniște… apoi pășesc pe cenușa unor frunze arse… le ascult foșnetul, șoapte ce mă cuprind luându-mă în brațe parcă… adieri cunoscute, dulci care se aud din ce în ce mai slab din cauza umezelii… Dar plouă și cu picături de tristețe, nostalgie, de dor de zâmbete cu iz de cafea… așa că, îmi retrag gândurile și le așez, la adăpost, într-o cămăruță a inimii… din ce a mai rămas… Schițez un zâmbet… Vor mai fi dimineți cu aromă de cafea… o bătaie a inimii, cu frumuseți adunate într-un buchet de vise așezate pe aripile vânturilor ce zboară neîncetat deasupra tuturor timpurilor…
Ne-am pierdut… în lume, gânduri, vise… printre culori…

Citește restul acestei intrări »


REGINA MEA

23/06/2020

de Vasile Dan MARCHIȘ

Cum Iisus Hristos strigând către Lazăr care a înviat,
în inima mea – noul cimitir de cuvinte
a intrat muza strigând:
„Poezie, vino afară!”
Acum scriu parcă inima grăbită
cronometrează cu pulsul ei
Înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos
Mă opresc brusc din scris…
Gramatica dă muzei onorul în inima mea…
Scriu iar parcă duc muza cu o ricșă de cuvinte
în castelul ei de inspirații.

Citește restul acestei intrări »


Tu, adiere

17/06/2020

de Vera TEREBEȘI

Tu… adiere dulce de vânt… cu gânduri frumoase aduse de suflul tău… venită de departe… de dincolo de munți și dealuri, poate din ceruri, de după nori… cu mireasma îmbietoare a florilor în șoapte… m-ai învăluit în mreaja ta, parfumul tău… dându-mi culoare… liniștea sufletului tău… impuls să mă ridic spre cer… cu încredere…
Tu… rezultat al gândurilor mele… convingerilor, intențiilor…
și un gând mirific, rar… care doar odată înflorește în viață… și o dorință de a înflori… până când doare… un vis moare, precum și eul… apoi constați că nu mai există durere ci o dorință mai puternică de a înflori… o senzație de tresărire din ceea ce erai odată și un îndemn de a primi ceva nou, ceva mai bun… o dimineață… un sentiment măreț… singura fericire reală… care izvorăște din adâncul sufletului nostru… și pe care nu o poate lua nimeni… și atunci zâmbetele se transformă într-o floare… o nouă floare a sufletului… a răsăritului… a soarelui… care a făcut ca lumina să apară din tine însuți…

Citește restul acestei intrări »