Satul românesc în derivă

de Andrei DRAGOŞ

Satul românesc reprezintă vatra făuririi identităţii noastre naţionale, locul în care astăzi se mai păstrează şi se produc lucruri care ne definesc ca naţiune. Aici, în zilele senine de vară, la răsărit de soare, cântă ciocârlia, din trilurile căreia s-au înfiripat acele fantastice hori ale satului românesc, aici s-a născut mitul „Mioriţei”, acel inestimabil produs pe care Nichita Stănescu îl numea „imnul naţiei române”.

Aici zilele sînt interminabile şi treaba ţăranului nesfârşită, nu se termină un lucru până nu începe altul, grijile şi preocupările sînt aşa de multe şi de diverse, încât ele au format deprinderi, comportamente şi trăiri care au devenit mod de viaţă. În sat, din fragedă copilărie, până la bătrâneţe, preocupările zilnice de cultivare a plantelor şi de creştere a animalelor sînt definitorii în formarea caracterului uman, de afecţiune, dragoste şi respect faţă de tot ce este viu (plantă sau animal), faţă de natura înconjurătoare. Ţăranul îngrijeşte plantele şi animalele precum îşi îngrijeşte propriii copii, pentru el acestea au suflet şi-i sînt în sufletul lui, creând stări afecţionale care-i fac pe oameni mai buni, mai iubitori, mai umani comparativ cu cei care modelează o bucată de fier în care oricât suflet ai pune rămâne totuşi o materie moartă. Frumuseţea naturii din sat, frumuseţea comportamentală creează şi produce aceea inspiraţie divină care a stimulat realizarea atâtor nestemate ale creaţiei populare, cântece, dansuri, costume, obiecte de decor şi arhitectură populară, tradiţii şi obiceiuri de peste an şi din viaţa omului.

Pe uliţele satului şi astăzi mai auzi un fluierat sau un cântat care îngână o hore, o doină, o stare de moment a sufletului celui care-l produce, comportament ce nu pare ieşit din comun, la sat este o normalitate, în schimb la oraş trecătorii te-ar considera un personaj pitoresc cu un comportament deviant, dar cum să te bucuri când sufletul tău este torturat din toate părţile de factorii perturbanţi ai aglomeraţiilor urbane.