ÎNTOTDEAUNA SUNT AŞA DE SINCERĂ! (Partea a doua)

de Corina Diamanta LUPU

6 ianuarie 1986, seara. Un ger de minus 15 grade, nămeţi ce îţi trezeau regretul că te încumetaseşi să ieşi din casă, străzile luminate doar de lună, eu, singură, preocupată să mă văd cât mai repede la magazinul de poşete… În sfârşit, iată-mă la magazin.

În vitrină, totul schimbat: dacă poşetele expuse până atunci arătau ca şi cum ar fi fost croite după acelaşi calapod, adică atractive şi interesante, dar gândite să acopere, oarecum, o necesitate, cele de acum surprindeau prin lux, fiind complicat de simplu alcătuite. În mijlocul lor, luminată de un bec aşezat lateral, trona o minaudière: cu închizătoare şi rame metalice aurii şi feţele din goblen, închipuind un mănunchi de panseluţe mov, pe un fond crem. Visul meu se împlinise! Ceea ce căutam de atâta timp se afla chiar în faţa mea! Neliniştile mele aveau să ia sfârşit! Eram în extaz şi mi se tăia respiraţia! Îmi tremura mâna când am apăsat clanţa, pentru a intra în magazin.

ÎNTOTDEAUNA SUNT AŞA DE SINCERĂ! (Prima parte)

MOTTO: Pentru această… foarte simplă poveste pe care-ncep s-o
depăn pe hârtie, nu aştept şi nici nu cer cuiva crezare.
(Edgar Allan Poe, „Pisica neagră”)

de Corina Diamanta LUPU

Corina Diamanta Lupu

Am aflat de curând că modelul de poşetă la care visam zi şi noapte pe când urma să împlinesc douăzeci de ani poartă un nume franţuzesc: minaudière. La vremea aceea, văzusem o singură dată o minaudière, la o tânără profesoară de franceză, invitată ca şi mine, într-o seară caldă de sfârşit de august 1985, la aniversarea unei prietene comune. Proaspăt revenită de la Paris, aceasta purta o mică poşetă cu închizătoare şi rame metalice aurii şi feţele din goblen. Pe un fond albastru, de mătase, goblenul înfăţişa un băiat într-o atitudine meditativă, pescuind pe malul unei ape. În pantaloni bufanţi până la genunchi, bluză cu platcă şi pălărie canotier, micul pescar în picioarele goale dădea un aer elegant, capricios şi suav melancolic poşetei, făcând-o să semene cu o bagatelă costisitoare.

În ceea ce mă privea, poşeta îmi căzuse cu tronc din prima, iar gândul că nu aş mai putea trăi fără o minaudière a început să mă chinuie. Înţelegeam că două obstacole majore mă despărţeau de a avea şi eu ceva asemănător – preţul şi locul de unde să fi obţinut o astfel de poşetă. Cu toate acestea, intram aproape zilnic în orice magazin şi raion de marochinărie, dar şi la Consignaţia, în căutarea mult râvnitei poşete. Ştiam că eventualitatea de a găsi ceea ce vroiam era inexistentă, dar nu mă dădeam bătută. Aşa că, înainte de a părăsi prăvălia, întrebam vânzătoarea dacă nu cumva are idee de unde să cumpăr o minaudière. Inutil să mai descriu uimirea cu care mă privea aceasta, când auzea ce doresc. Astfel, mi-a trecut vara.