Scrisoare pastorală. Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XVIII (2018), nr. 374 (16-31 mai)

08/08/2018

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriași!

Biserica și Marea Unire (III).
intrarea Armatei Romane in Oradea_19 apr. 1919Războiul „continuă cu furie, fără să fi ajuns la rezultate apreciabile”. „S-au pierdut în războiul acesta milioane de oameni şi cu toate acestea nu se vede o istovire, nu se vede o tendinţă spre pace”. Este analizată în revista „Biserica Ortodoxă Română”, număr de număr, scena politică internaţională. Se fac interesante aprecieri asupra statelor beligerante: „Vor curge valuri de sânge; vor pieri zeci de mii de oameni […]. O viaţă în gropi pline de umezeală, de noroi şi de apă. Mulţi nenorociţi şi-au lărgit locul săpând cu mâinile”. „În timpul sărbătorilor Naşterii Domnului Iisus Hristos preoţii militari au căutat să consoleze şi să îmbărbăteze pe soldaţi”. Despre soldaţii ardeleni, un maior suedez afirmă că „l-a impresionat îndeosebi atitudinea marţială a românilor, adăugând că sunt un excelent material de soldaţi”. Se fac numeroase spicuiri din gazetele străine cu privire la eroismul românilor. Citește restul acestei intrări »


Vasile Blidaru – ultimul luptător

17/04/2016
Vasile Blidaru

Vasile Blidaru

de Nicolae IUGA

Recenta apariție a revistei trimestriale „Familia română” (nr. 3-4/2015), editată de Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” Baia Mare, redactor-șef dr. Teodor Ardelean, revine asupra personalității celebrului luptător anticomunist Vasile Blidaru (1911-1958) din satul Odești (jud. Maramureș) și scoate la lumină (http://www.familiaromana.ro/pdf/fr_2015_3-4.pdf, vezi pag. 109–115), prin contribuția lui Marian Bancoș, o serie de texte inedite aparținând unui gen literar ocazional și rar, cu un adevăr sufletesc aparte, acela al scrisorilor în versuri de pe front.

De regulă, scrisorile de pe front, mai cu seamă cele trimise de către militarii români plecați din Ardeal în Primul Război Mondial fetelor pe care le iubeau sau soțiilor rămase acasă, cu copiii și în plus cu muncile specifice bărbatului pe cap, erau versificații cu o anumită formă relativ fixă și cu un conținut stereotip, care nu împiedicau însă cuvintele să deștepte în destinatare emoții puternice și evocări strict personale. Citește restul acestei intrări »


„Ei, sfinţii noştri părinţi morţi mult prea de tineri” (Gheorghe Chivu – încercare biografică – partea a doua)

15/03/2015

de Angela-Monica JUCAN

Dar eu, cu numele de-acum al meu nu seamăn[1]

Tatăl lui Gheorghe Chivu este Dobre Chivu, fiul lui Brodeanu.

Gheorghe Chivu

Gheorghe Chivu

Pentru că Gheorghe Chivu face câte o precizare despre numele părinţilor lui, ne vom opri puţin, aici, la numele Dobre. Gheorghe Chivu spune numai că „numele mic al tatălui este specific onomasticii din Câmpia Dunării”. Vom adăuga noi că Dobre e nume vechi, însuşit de români din antroponimia slavă, încă din perioada aşezării slavilor pe pământul nostru[2]. Descifrarea sensului numelui nu e dificilă: înseamnă „bun”. Ce n-a ştiut, probabil, Gheorghe Chivu, este faptul că Dobre este vocativul lui Dobru (ca Petre, pentru Petru).

Rămas orfan de tată, Dobre, născut Brodeanu, a devenit Dobre Chivu, prin înfierea lui (nu ştim la ce vârstă), de către Paraschiv Chivu (nume pleonastic!) care nu avea copii. N-a fost de-ajuns războiul. A mai trebuit şi această multiplă dramă: mama să înstrăineze nu nişte bunuri materiale, ci, sfâşiat din suflet, un copil (dar, oare, numai unul?); copilul să fie el cel la care s-a putut renunţa; fraţi despărţiţi; o relaţie familială de vitregie. Nu ştim cât a fost caritate şi cât interes în această „tranzacţie”. De bună seamă, pe lângă blidul de zeamă primit, copilul a fost un ajutor în gospodărie şi la lucrul câmpului. Nu ştim nici cât de înstărit a fost tatăl adoptiv şi ce moştenire promitea. În orice caz, putea fi vorba doar de una materială – casă, acareturi, pământ, animale, pentru că Paraschiv Chivu nu s-a preocupat să dea copilului o minimă ştiinţă de carte. Eu sunt fiu de ţăran sărac şi analfabet[3] – spunea poetul, într-un interviu din care reiese şi că nici moştenirea materială n-a fost prea mare. Citește restul acestei intrări »


Opincă ţintată cu stele

08/07/2014

Din arhiva Corului Barbatesc din Finteusu Mare_foto_Delia Florea

de Angela Monica JUCAN

Prag de Florii 2012. Noapte binecuvântată de Dumnezeu cu cer bleumarin, fără ţipenie de stea. Bună de atins hârtia cu peniţa. Când gândul poate ajunge dincolo de nori, unde stelele sînt la locul lor, şi Luna, şi Soarele, şi Cartea Ursitelor.

* * *

1917. Măcel mondial în toi, început la sfârşit de iulie 1914. Un război „de vară”, ale cărui cele mai dramatice evenimente s-au petrecut în toţi anii prin iunie-septembrie. Bărbaţii din Chioar apţi de armată fuseseră, împreună cu ceilalţi români ardeleni, concentraţi chiar din 1914 pe frontul rusesc din Galiţia, care se stabilizează spre sfârşitul anului, dar se reactivează intens în 1915. „Intens” înseamnă morţi, răniţi, prizonieri, dispăruţi, primejdie de moarte în fiecare moment în liniile de luptă, iar acasă – alarmă, continuă groază, jale, doliu, deznădejde, îngrijorare pentru norocul nenorocit al copiilor, soţilor, fraţilor, nepoţilor, vecinilor, prietenilor duşi pe front, şi încă sub steag neromânesc. În vara lui 1916, mulţi combatanţi din regimentele româneşti transilvănene ajung în prizonierat la ruşi – alte ştiri vagi, unele, sau precise, altele, dar toate sumbre violentează şi aşa precara linişte a secerişului, treierişului, culesului. Însă în august fulgeră şi cu perspectivă pozitivă, fiindcă România intră în război şi pare să intre cu dreptul. Armata înscriind câteva prime izbânzi, reuşeşte să pătrundă în Ardeal, prin sudul lui. Bucuria nu ţine mult căci, după înfrângerea de pe frontul de la Dunăre, de la Turtucaia, şi apoi altă catastrofă, ocuparea Bucureştiului, orizontul se întunecă din nou. Batalioanele române care ajunseseră în Ardeal trec înapoi, dincolo de Carpaţi, armata e nevoită să-şi retragă toate trupele în Moldova, unde însă reuşeşte să se refacă în iarna 1916-1917. Numai că aliaţii o lasă singură în faţa inamicului. Asta nefiind ceva nou sub soarele istoriei româneşti, ostaşii nu se pierd cu firea, mai ales că veniseră alături de ei voluntarii ardeleni (30.000) eliberaţi din lagărele ruseşti de la Darniţa şi Riazan şi, în vara anului 1917, se angajează în epopeea de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz – în lupte grele, dar de parare a intrării trupelor germane în teritoriul nostru neocupat, şi nu de forţare (încă) a trecătorilor spre Ardeal. Inima rămâne, şi de o parte, şi de alta a munţilor, la trecători. Citește restul acestei intrări »