Hermeneutica icoanei Sfintei Treimi a Sfântului Andrei Rubliov – o mărturie a misiunii Bisericii în contextul societății secularizate

17/06/2019

de prof. dr. Vlad Ioan BONDRE

Într-o confuzie a sentimentelor religioase, omul contemporan caută mijloacele necesare identificării naturii sale primordiale, a chipului și asemănării cu Dumnezeu. Sub acest aspect subiectiv, apare termenul persoană ca raportare la întregul creat, ceea ce conturează imaginea unei icoane în care omul este chemat la un dinamism spiritual desăvârșit, prin comuniunea directă cu Sfânta Treime. „Aspectul hristologic al relației Dumnezeu-Om nu reduce dimensiunea absolută a relației în Dumnezeu, deoarece omul îmbrăcat în Hristos se află în dinamismul de sfințenie al Duhului Sfânt, care îl introduce pe om în comuniunea cu Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt[1].

Nota realității este discordantă, deoarece există un exces al individualismului, o cultură diversă, ce marginalizează trăirea credinței în cadrul unei comuniuni perfecte, așa cum este ea reprezentată în icoana Sfintei Treimi a lui Andrei Rubliov. Declinul coeziunii societății secularizate este o simptomă a unei ideologii mai largi în sfera înțelegerii sistemului supranaturalist definit de iubire. Declinul este, de fapt, o cerere, o lipsă a interesului comun, Citește restul acestei intrări »


Răbdarea absolută și răspunsul ei. Perspective catehetice

24/05/2019

de prof. dr. Vlad Ioan BONDRE

În conștiința omului contemporan, virtutea răbdării stă mereu sub egida timpului pe care acesta îl petrece așteptând ca dorința lui să fie împlinită. Deși Universul i-a demonstrat omului că timpul este măsura tuturor lucrurilor ce urmează să fie împlinite, societatea postmodernă l-a aruncat pe om în malaxorul faptelor ce se desfășoară într-o sinergie perfectă cu orele și minutele care trec. În acest context, omul și-a pierdut simțul succesiunii ireversibile a lumii, fapt ce îl transpune într-un soi de mașinărie menită să prelucreze informații, concepte, materiale, obținând produse în cel mai scurt timp. Ceea ce nu realizează omul este faptul că, prin disimularea de la realitatea transcendentă, el se face un slujitor al cronosului – al timpului menit să îi ofere satisfacțiile materiale, și nu al kairosului – al timpului de calitate prin care el se desăvârșește spiritual și cultural. Lipsa prezenței sale spirituale – suflet și sentiment, reprezintă o disfuncție reală a ceea ce este el de fapt. Înlăturându-și sinele prin absența răbdării și a cercetării interioare, omul va deveni un element artificial al acestei lumi.

Pericopa Evanghelică a Duminicii a patra, după Paști, Citește restul acestei intrări »


Mântuirea lumii prin Învierea Fiului lui Dumnezeu. Perspective misionare

24/04/2019

de prof. dr. Vlad Ioan BONDRE

Vlad Ioan Bondre

Iisus Hristos reprezintă o personalitate marcantă, nu atât a creștinismului, cît a întregii omeniri. El îl reprezintă pe Fiul lui Dumnezeu Întrupat, Cuvântul sau Logosul care a fost și este în lume încă de la începuturile acesteia, luând parte la fiecare proces ce a dus la nașterea și continuitatea ei[1].

Apariția Fiului lui Dumnezeu în lume a fost cu totul necesară. Acest fapt s-a datorat păcatului originar din grădina Edenului, acela al neascultării, păcat ce a îndepărtat pe om de Dumnezeu. Omul a decăzut din starea harică în care a fost așezat prin creație, ajungând sub stăpânirea păcatului, nefiind capabil prin propriile forțe să-și atingă scopul suprem, anume mântuirea. Întruparea Fiului a făcut parte din planul veșnic al lui Dumnezeu cu lumea, și astfel, noi am redobândit calea spre viața veșnică[2].

Omenirea, decăzută după căderea protopărinților, a ajuns să-și dorească enorm un răscumpărător, un Mesia. Dar, venirea Mântuitorului pe pământ nu s-a făcut imediat, ci a durat multe secole, până când poporul a ajuns să conștientizeze starea de păcătoșenie în care se afla, realizând, practic, maturizarea lui din punct de vedere religios.

Venirea lui Mesia s-a produs la „plinirea vremii[3], venire ce a fost îndelung profețită de întreg Vechiul Testament. Întruparea Mântuitorului este un fapt extraordinar, fapt ce-I conferă lui Iisus Hristos un loc aparte în istoria de două mii de ani, atât prin minunile săvârșite în timpul vieții Sale pământești, dar mai ales prin Jertfa supremă, adică moartea Sa pe cruce.[4]

Citește restul acestei intrări »


Sărbătorile și titlurile date Maicii Domnului, cea mai cinstită între femei

08/03/2019

de prof. dr. Vlad Ioan BONDRE

Maica Domnului_foto icoana_Delia FloreaPotrivit scrierilor Noului Testament, Fecioara Maria este mama lui Iisus Hristos. Prototevanghelia lui Iacov face precizarea că ea s-a născut în chip minunat din părinții Ioachim și Ana care erau înaintați în vârstă. Viața aleasă pe care Fecioara Maria avea să o trăiască a coincis planului pe care Dumnezeu îl avea din veșnicie, ca ea să fie Născătoarea Fiului Său, mamă după trup. Această denumire s-a păstrat până în zilele noastre, cu atât mai mult cu cât Sinodul Ecumenic de la Efes din anul 431 a întărit învățătura Bisericii de până atunci prin care Fecioarei Maria i se atribuia titlul de Născătoare de Dumnezeu sau Theotokos. Conform tradiției patristice, mulți credincioși au început să afirme că la fel cum păcatul a venit în lume printr-o femeie (Eva), tot printr-o femeie (Maria) va veni în lume și mântuirea. Din acest motiv, Maica Domnului a fost numită „noua Evă”.

Încercarea Sfinților Părinți de a-i lămuri pe necredincioși de darul pe care Fecioara Maria l-a purtat, Citește restul acestei intrări »


Mărțișor muzical

07/03/2019

 

Citește restul acestei intrări »


Elementele muzicale stilistice din cadrul liturghiei. Diferențe interconfesionale

30/01/2019

de prof. dr. Vlad Ioan BONDRE

Centrul activității răscumpărătoare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos îl constituie Jertfa Sa sângeroasă de pe Cruce, Moartea și Învierea Sa. Aceste aspecte formează un tot unitar, numit mântuirea obiectivă a umanității. Dar pentru ca omul să se poată bucura de veșnicie, mântuirea trebuie privită și în mod personal. Nucleul acestei mântuiri este reprezentat de Sfânta Taină a Euharistiei, ca semn al împărtășirii cu Hristos, a Cărui Jertfă se actualizează în permanență în chip nesângeros pe Altarele Bisericii Sale[1].

Părintele Dumitru Stăniloae aprofundează importanța Euharistiei ca mod de comuniune cu Dumnezeu sau ca treaptă superioară de rugăciune în cadrul Sfintei Liturghii, arătând prin aceasta prezența reală a trupului și sângelui Domnului. Ideea este preluată de la Sfântul Ioan Gură de Aur care arată relația de iubire dintre Dumnezeu și om prin împărtășirea cu această taină: „Dacă Dumnezeu a venit la firea noastră, e vădit că a venit la toți; iar dacă a venit la toți, a venit și la fiecare… Căci Se unește cu fiecare dintre cei credincioși prin Taine și hrănește prin Sine însuși pe cei ce i-a făcut”[2].

Fiind baza și temelia Sfintei Liturghii, Citește restul acestei intrări »


Perspective misionare asupra rugăciunii la început de an

05/01/2019

de prof. dr. Vlad Ioan BONDRE

Coborât din înaltul Cerului, noul an se dorește a fi integrat în aceeași înșiruire a anilor mântuirii, așa cum sunt ei numiți în mod general de către Biserică. Înzestrat încă din prima zi a calendarului cu darul binecuvântărilor puse sub semnul prăznuirii Sfântului Vasile cel Mare, noul an tinde să ofere un timp de răgaz sufletului zbuciumat de pulsoximetru evenimentelor ce au încununat timpul ce tocmai a trecut, dar să ofere în același timp o speranță de mai bine asupra experiențelor prin care omul va trece în mod inevitabil.

Cuprins în malaxorul năzuințelor spre fericire, noul an oglindește ceea ce îi lipsește omului, fapt pentru care i se solicită în mod direct o confirmare că ceea ce va urma, va împlini în chip real orice gol pe care anul precedent l-a lăsat. În acest context, omul se vede nevoit să își îndrepte atenția spre puterea Celui de Sus, solicitând astfel ajutor, dar și spre sinele despre care crede că are capacitatea de a guverna lucrurile înspre bine. Înfăptuirea scopului propus se realizează prin rugăciune, Citește restul acestei intrări »