Ai grijă de sufletul tău!

de Mihaela CD

Titlul acestui articol s-ar putea să vă pară interesant sau unora chiar bizar, însă pe cât de bizar sau ciudat vi s-ar părea mulți dintre noi ignorăm să ne îngrijim sufletul.

De la naștere omul vine pe pământ cu suflet și trup. Dacă trupul este cel care te reprezintă fizic, este partea „văzută” a ta, poate fi atins, poate fi văzut în oglindă și poate fi observat ușor de tine însuți cât și de cei din jurul tău, ei bine sufletul la rândul său reprezintă partea „nevăzută” a ta , pentru că nu se poate vedea în stare materială, nu se poate atinge, el fiind doar simțit de către posesor. Sufletul reprezintă trăire, stare, energie, simțire, vibrație, înălțare, valori, credință, morală, lumină etc.

De la naștere și până la moarte cele două componente ale Eu-lui tău, trupul și sufletul călătoresc mână în mână pe drumul vieții, oferindu-și suport una altuia printr-un mecanism divin. La sfârșitul vieții atunci când omul moare, cele două se despart, trupul se duce în pământ iar sufletul urcă la cer. Bineînțeles că există nenumărate studii ale oamenilor de știință care au încercat să localizeze sufletul în corpul uman, să-l cântărească și chiar să afle cum intră și iese din trup, pe unde călătorește după moarte etc. Eu nu voi face referire la aceste cercetări pentru că nu fac obiectul articolului meu, desigur se pot face nenumărate speculații pe marginea acestor subiecte precum și pe marginea altora de natură religioasă, chiar atingând paranormalul.

Eu aș vrea să mă opresc astăzi în mod special asupra atenției pe care o dăm sufletului nostru, modul în care îl îngrijim sau ne îngrijim de el.

Deseori omul are grijă de corpul său îmbrăcându-l, hrănindu-l, spălându-l, însă

MAMA CU BRAZI, MĂ STRIGĂ

de Dumitru ICHIM,
Kitchener, Ontario

– Și ai fost fără mine, păi se poate?, îl mustru cu dragoste pe Matei, dar și cu un ghimpe, chiar dacă e de trandafir, ori de câte ori se duce „afară-out”, în afara orașului, fără să mă ia și pe mine.

– Am crezut că dormi, mă tachinează el. Apoi se corectează. „Uitam, haha! Oare nu mama spunea că tata nu doarme niciodată?” Amintiri, amintiri… Îi spuneam Floricăi că nimic nu-i mai înjositor, pentru un om ce se respectă, decât să-i spui că doarme, sau că e bătrân. Și, Doamne, cum râdea! Ca un clopoțel al Duhului Sfânt: „Ori ai idei preconcepute, ori îți lipsesc niște rulmenți! Când ai fost ultima dată la…” și aici flutura mâna cu cele cinci degete răsfirate în dreptul tâmplei.

Matei e foarte organizat, economist, ca maică-sa, dar sângele de poet apă nu se face. Spuneam, și înainte, că hobby-ul lui, ca fotograf, este „vânătoarea de ceruri”. Multe din paginile mele au pornit de la pozele lui. Acum când îl „certam” că a mers fără mine mi-a mărturisit: „Să fi auzit, daddy, ce frumos vuiau pădurile de brad, de parcă ar fi vorbit între ele lucruri de dincolo de lume!” Și uite așa, de dragul meu, m-a dus în afara orașului la câțiva zeci de kilometri, pe unde Grand River, ca un balaur, își rupe solzii uriași de gheață și apoi se întinde printre pietre și din când în când îl auzi cum geme.

Azi, Matei, nici nu m-a lăsat să-mi termin tabieturile mele de fanariot cu câteva cafeluțe double espresso, înainte de toate. Cineva m-a întrebat ce zice inima mea de atâtea cafele? I-am răspuns că numai dragostea se bea cu inima, cafeaua și celelalte – cu lutul și pământul precum grăit-a vântul. În fine:

– Haide, haide!

– Unde?

– Nu contează, am mai fost! Trebuie să facem norma zilnică de mers. Și îmi aduce hainele să mă îmbrac

ACROSTIH – VASILE BELE

de Olimpia MUREȘAN

Valuri de nea peste sat iar coboară
Apa din deal susură ca odinioară.
Satul se duce-n colindă spre apus
Inima lui e întreagă-a lui Iisus.
Legendele vechi ne-ncântă și acum
Elegie cu glas duios.

Buciumul sună cu jale
Este istoria neamului nost,
Lungă ca Dunărea-n vale
E a lumii lege cu rost.

Vasile Bele

Jurnalistul cultural de presă scrisă. Elogiul jurnalismului fără modestie

M-am întrebat deseori care sunt atributele care ar trebui să-l caracterizeze pe un jurnalist, în general, și am ajuns la concluzia că ADEVĂRUL celor relatate ar trebui să fie în centrul atenției, atât pentru cel ce scrie, cât și pentru cel ce citește. Nu vreau să fac referire la o persoană anume, dar… uneori jurnalistul TV de la prezentarea știrilor se pare că este afiliat unor idei premergătoare când, de fapt… el ar trebui să fie neutru. Astfel ascultătorul rămâne confuz sau în cel mai bun/rău caz, rămâne ancorat la ideile transmise despre un eveniment sau mai multe evenimente. Al doilea atribut ar fi TIMPUL potrivit pentru a transmite informația, iar la final, dar la fel de important, ar fi utilitatea informației comunicate

In memoriam: Constantin Rădulescu-Motru

Constantin Rădulescu-Motru
(15 februarie 1868 – 6 martie 1957)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957), filozof, pedagog, psiholog, scriitor, om politic, academician, președintele Academiei Române (1938-1941), era originar din satul Butoiești jud. Mehedinți. Este una dintre personalitățile marcante ale culturii române din perioada interbelică. Din păcate, chiar și azi, după câteva decenii de la Revoluție, el rămâne, pe nedrept, într-un puternic con de umbră.

În anii tinereții m-a privilegiat Dumnezeu și am citit sute de cărți de tot felul. Foarte multe le-am citit ca documentație pentru cărțile pe care eu însumi le-am dat la lumină mai târziu. Aș menționa în acest sens cele două volume din Coloana Infinitului, Nicolae Iorga, George Călinescu, bibliografiile revistelor teologice și altele. Așa am ajuns să lecturez pagini semnate de marele cărturar mehedințean. Mă fascina, deși nu-i înțelegeam eu bine toate gândurile și ideile. Observam însă că majoritatea cărților lui erau tipărite înainte de război și se găseau la fondurile de carte interzisă ale bibliotecilor. De câte ori ceream câte o carte a acestui autor, bibliotecarele se uitau suspect la mine. Îmi dădeam seama că ceva nu e în ordine, că undeva este o taină.

Într-o discuție purtată cu unchiul meu, fratele mamei, Prof. Ion Pârvănescu, la 4 februarie 1981, i-am sugerat să meargă prin Butoiești și Gura Motrului și să se intereseze de rude, acte, fotografii sau amintiri despre Rădulescu-Motru.

OANEA – Omul care s-a apropiat de credință

ÎN LOC DE PREFAȚĂ

(SCURTĂ BIOGRAFIE ROMANȚATĂ A LUI OANEA – RUSU IOAN, fiul lui RUS PORFIR)

de Melania RUSU-CARAGIOIU

Decembrie. O fetiță aruncă în focul de pe vatră pălării uscate de floarea soarelui. Ea le aduce în șorț, foarte preocupată de activitatea ei.

Florița, sora cea mai mare, mulge vaca. Apoi trebuie fiert laptele.

Persida poartă singura mănușă și un paltonaș sfârtecat și pleacă la moașa din sat s-o cheme în grabă. Mama va naște pentru a șaptea oară. Fata este jenată să vorbească despre aceasta. Ea gândește: „când tata se va întoarce aproape înghețat, cu obrajii și nasul roșu, „mușcat” de vânt și ger, va găsi un nou copil… Cât despre ceilalți micuți…, ei se joacă cu copiii, prin vecini.

Apoi își mută gândul la păpușile de cârpă, la vioara confecționată dintr-un tuleu de porumb, imitând scârțâitul greierelui și alte jocuri lăsate lângă prichiciul vetrei…

Când moașa a ajuns, apa era fierbând. După puțin timp, Ioan – Oanea nost’, micul Oanea, saluta lumea în gura mare.

Într-o familie numeroasă nu există timp de odihnă. Oanea era pregătit, trecea dintr-un braț în altul și ca să-l înfașe, în casă se găseau destule cârpe.

Primul an al micului Oanea a zburat și cu el de asemenea fericirea familiei. După prima lui aniversare,

Un om zbuciumat

de Eugen ONISCU

Dis-de-dimineață Florea Ivașcu era în piață, unde își așeza frumos marfa pe tarabă, frecându-și bucuros mâinile în așteptarea clienților. El vindea fructe și legume în funcție de sezon. La cei șaizeci și doi de ani ai săi, nimic nu-l oprea să vină printre primii vânzători ambulanți în piață și să plece printre ultimii. Toată marfa pe care o vindea, o cumpăra de la oamenii de la țară ce veneau la oraș și doreau să-și vândă marfa en-gros, ca apoi să plece înapoi la treburile lor de la țară. Florea nu era ca acei fermieri ce își cultivau ei singuri pământul și apoi își vindeau produsele, el doar cumpăra cu un preț și apoi vindea la kilogram spre a câștiga ceva în plus. Uneori când nu mai avea marfă, pornea cu furgoneta prin sate pe la anumiți agricultori pentru a cumpăra marfă, lumea în care își desfășura el viața era acolo în piață, la tarabă, legând conversații cu clienții săi și cu alți tarabagii. Acolo în piață în mijlocul tarabelor rămânea uneori pe gânduri observând oamenii și fiind interesat de preocupările lor. Așa se scurgea viața lui zi de zi și an de an, cu bucurii și tristeți ca a fiecărui om.

Viața lui Florea până la cei șaizeci și doi de ani ai săi fusese încărcată de probleme. Nu avusese parte de ceea ce se numește o viață frumoasă. În tinerețe își făcuse de cap, petrecând în mijlocul unui anturaj destul de rău famat, și purtându-se dur cu prima sa soție ce era o femeie de treabă, stimată de toată lumea. Își tratase soția cu violență verbală și uneori fizică, ba mai mult de atât se comportase urât și cu cele două fete pe care le aveau. În vremea tinereții sale nimeni

Prejudecata

de Eugen ONISCU

Timp de un an de zile, Viorel Stamate își numărase zilele, săptămânile și lunile așteptând cu nerăbdare ziua cea mare a eliberării sale din pușcărie. Îndurase mult și văzuse multă mizerie umană. Iar ziua eliberării îl găsi nespus de bucuros pentru că părăsea acel loc sinistru și putea să se întoarcă în viața civilă. Avea doar douăzeci și nouă de ani și primise un an de pușcărie din cauza faptului că făcuse parte dintr-o bandă de spărgători de mașini. Furaseră câteva mașini pe care le vânduseră. Normal ar fi trebuit să primească mai mulți ani de pușcărie, însă părinții săi îi puseseră un bun avocat care în fața instanței judecătorești pledase cu mult profesionalism în favoarea lui și așa scăpase doar cu un an.

În acea zi a eliberării sale, Viorel porni spre casă chiar bine dispus cu mărețul gând că nu se va mai întoarce în acel loc unde timp de un an de zile conviețuise cu tot felul de oameni certați cu legea. Viorel era un tânăr înalt, nu prea corpolent, trăsăturile feței sale îl arătau ca pe un tânăr plăcut la înfățișare și cu mari posibilități de a face ceva nobil în viață. Devenea foarte plăcut prin modul său de a fi atunci când fața lui se lumina de surâsul său tineresc, iar ochii verzi împreună cu atitudinea sa îi dădeau un aer cutezător. De asemenea Viorel era foarte îndemânatic

Cosmetica mătușii Valentina

de Maria TOMIȚA CORINI

Mătușa Valentina, era sora mai mică dintre cele două surori ale tatălui meu.

Era o femeie de o statură mijlocie, plinuță, un pic roșcată, probabil invazia pistruilor îi dădea culoarea feții, avea ochi dulci și buze… vai buzele ei, când le strângea un pic, păreau a fi în două straturi, sau mai bine zis avea două rânduri de buze. Era diferită total față de soră-sa mai mare, dulce din fire, blajină și senină în zâmbetul ce nu-i lipsea niciodată de pe chipul său. Mereu îmi era alături, fiind așteptată, iubită și îngrijită de către ea. Trăia în casa bunicilor, pe care nu-i cunoscusem, ea le luase locul, așteptând în casa lor nepoțeii.

Aveam o deosebită plăcere să merg la ea, atunci când mă cerea de la părinți. Maică-mea îi înțelegea singurătatea, de aceea punea o vorbă bună tatălui meu, care era contra categoric de-a dormi la mătușa. Ea muncea în ferma „kolhozului” și cât nu s-ar fi schimbat, și cât nu s-ar fi spălat, oricum acel miros înțepător persista pretutindeni. Taică-meu o dojenea deseori zicându-i:

– Vale! Așa o numea el, ai grijă de fată! Vezi să doarmă în aer curat, schimbă-ți cuierul cela, sau lasă-ți hainele de lucru afară,

Ioan Alexandru

Ioan Alexandru
(25 decembrie 1941, Topa Mică, România – 16 septembrie 2000, Bonn, Germania)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Despre Ioan Alexandru am auzit încă din seminar. Îi găseam articole în „Luceafărul”, „România literară”, „Contemporanul” şi alte publicaţii literare. Le decupam şi le păstram cu sfinţenie. Vorbea ca nimeni altul despre multe şi de toate. Avea un limbaj ales, o înlănţuire de idei inimitabilă.

Când am ajuns la facultate, am avut prilejul fericit să-l cunosc. L-am audiat la câteva conferinţe la Ateneul Român. Vorbirea lui era fără seamăn. Făcea parte din stirpea marilor oratori de altădată. Te purta prin cer şi pe pământ şi uitai de tine, de locul unde te găseai şi de timpul care se scurgea. Capta auditoriul trup şi suflet. Nu-i dădea voie să evadeze din cadrul, din universul mirific pe care i-l crea vorbirea lui. Nimeni nu avea voie să doarmă, să gândească la altceva, să vorbească cu vecinul, să citească ceva ori, pur şi simplu, să tragă de timp, aşa cum se întâmpla pe la şedinţe şi conferinţe de tot felul. Pe Ioan Alexandru simţeai nevoia să-l urmăreşti, să-l asculţi. Te electriza. Despre orice ar fi vorbit, ştia să scoată bulgări de aur şi scânteieri de jar. Cele mai dragi, în cuvântări şi în articole, erau temele privind patria, patriotismul, universul eminescian.

Am vorbit cu dânsul faţă către faţă la înmormântarea patriarhului Justinian. I-am scris apoi

In memoriam: Nichita Stănescu

Nichita Stănescu
(31 mar. 1933 – 13 dec. 1983)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

M-am hotărât cu greu să scriu despre Nichita Stănescu. N-aș fi făcut-o, dacă n-aș fi aflat câteva lucruri mai umbrite din viața lui, despre care nu am găsit însemnat nicăieri. Am socotit potrivit să le scot la lumină, fiindcă ele conturează o părticică din portretul lui.

În Tr. Severin, Nichita Stănescu avea un bun prieten în Domnul Judecător Ion Lulă, vicepreședintele Tribunalului Mehedinți în anii ’80. Domnul Ion Lulă era el însuși poet și reușea cu ușurință să se situeze pe aceeași lungime de undă cu Nichita Stănescu. Discuțiile dumnealor se derulau ore în șir, mai ales la ceas de noapte. Își recitau reciproc versuri, comentau, discutau câte toate, ca între doi buni prieteni. Într-o zi, la o discuție amicală, Domnul Judecător a relatat unele amănunte, pe care i le spusese Nichita Stănescu între patru ochi.

Astfel, când Nichita a luat Premiul Herder în 1975, a dus două căruțe de liliac la universitatea la care învățase Mihai Eminescu. O căruță a pus-o pe scări, alta în sala de cursuri. A fost apoi la Ambasada Română de la Viena