Nu ai vrut…

16/01/2020

de Vera TEREBEȘI

Nu ai vrut să devii toamna mea… te-ai lăsat purtată de vânturi reci și ninsori viscolite în nopți târzii ale gândurilor sumbre care te-au istovit cu ale lor neliniști… Nu ai știut că ale tale frunze scuturate, din prea multă iubire, trebuie să fie distruse în mii de bucăți, ca apoi să fie adunate și din cenușa lor să se nască un alt timp al sentimentelor, un anotimp mai frumos al gândurilor, o nouă etapă în evoluția simțirilor?… Nu ai înțeles că frunzele tale trebuie să se piardă pentru a înțelege că a sosit timpul să se regăsească?… Nu ai observat că e nevoie să ne transformăm în ceva mai bun și mai frumos pentru a putea iubi acest timp cu toate culorile ei sure și ruginii? Toamnă, te-ai răcit uimitor de repede, te-ai îndepărtat în ce a contat pentru tine… nu ai vrut să riști, Citește restul acestei intrări »


Labirintul enigmelor (II)

10/01/2020

de prof. dr. Cornelia PĂUN HEINZEL

– Bine, dar cu maşina mea, spuse Iulian. La ce oră doriţi să vin să vă iau?

– Ar fi bine cât mai de dimineaţă. Să avem timp suficient pentru tot programul, răspunse femeia.

La Călăraşi au ajuns repede. Drumul nu a fost prea aglomerat la ora aceea matinală.

– Oprim la ai mei, să luăm barca, cortul – pentru că rămânem pe insulă noaptea – şi încărcăm mâncare din belşug. Mama ne-a pregătit numai bunătăţi. Am vorbit cu tata şi ne-a pregătit tot ce ne trebuie pentru excursie.

– Poftiţi, poftiţi, domnule profesor. Adela ne-a vorbit atât de frumos de dumneavoastră! spuse mama acesteia. Fiica mea vă admiră mult. V-aţi iubit mult soţia şi îi sunteţi încă fidel… aveţi grijă, cu atâta dragoste, de fiul dumneavoastră… Dar serviţi micul dejun – o cafea cu prăjituri… de casă… şi o omletă cu şuncă şi caşcaval. Am cules din grădină câteva roşii proaspete, castraveţi, ardei, ceapă verde, frunze aromate de busuioc şi v-am făcut o salată regească.

– Nu doresc să vă deranjez prea mult, sunteţi atât de amabilă… spuse bărbatul.

– Dar nu este niciun deranj. Chiar ne face plăcere. V-am făcut prăjituri delicioase şi pentru drum, spuse femeia bucuroasă.

– Iar eu v-am pregătit barca, cortul şi tot ce aveţi nevoie pentru mica excursie, spuse tatăl Adelei, Citește restul acestei intrări »


Mi-e dor…

08/01/2020

de Vera TEREBEȘI

Mi-e dor de vechile anotimpuri, de adierile dulci de vânturi, să privesc sclipirea orbitoare a razelor de soare ce trec printre ramuri când mă uit spre cer… de liniștea asurzitoare de gânduri… aștept șoapte de sub aripile adâncurilor aduse de valuri… de ce stă totul?… nu se mișcă… mă gândesc…

Îmi iau gândurile în brațe… și tot aștept… gânduri multe… frumoase, dulci, altele confuze, tulburi… rog un stol de păsări să le ducă departe… rog cerul să mă înalțe… rog adierile să mă îmbrățișeze cu parfumul lor… rog copacii să își legene ramurile în ritmul cântecului sufletului meu… rog florile să își dea frumusețea și gingășia adierii vântului s-o răspândească… Citește restul acestei intrări »


Un fulg de nea

06/01/2020

de Vera TEREBEȘI

Un fulg de nea născut dintr-o picătură de ploaie și o suflare rece a vântului iernii a pornit în josul pământului pentru a căuta un fulg drag sufletului său, cu care ar putea zbura, juca și l-ar face să zâmbească o viață… Steluța de zăpadă era plină de vise, speranță și fericire că a fost aleasă să ofere zâmbete văzduhului și liniște vânturilor. Plutea liberă și nestânjenită urcând sau coborând pe aripile suflărilor nostalgice de dor de frumos, era plină de încredere că își va găsi fericirea… Știa că trebuie să se țină departe de căldură… de adieri ademenitoare pline de promisiuni care ar putea să o omoare… În drumul ei a cunoscut mii de alte steluțe, cu unele chiar se împrietenise, le asculta poveștile de viață… râdea și se juca în timpul căderii sale, era plină de încredere în tot ce o înconjura… a cunoscut copaci, adieri, frunze… ale toamnei vremuri rămase… a văzut fericirea în ochii copiilor, a auzit colinde din casele oamenilor, a simțit mirosul de pâine proaspăt scoasă din cuptor, s-a bucurat de sunetele zurgălăilor adunate într-un cântec vesel al anotimpului, a privit prin ferestrele oamenilor cerșind liniște sufletească și surâsuri, a dansat în ritmul cântecului inimii sale… și dintr-o dată timpul parcă s-a oprit, Citește restul acestei intrări »


Am adormit…

30/12/2019

de Vera TEREBEȘI

Am adormit… cu gândul la tine, Fericire, te-am așteptat… ți-am luat toate gândurile în brațe… și din nou am așteptat… o adiere, un surâs… Am refuzat să pun gândurile deoparte… de parcă ar fi putut prinde viață… M-am trezit… te simt… și mai simt o adiere de vânt ce mă înconjoară… mi-a aranjat șuvița… Pentru că nu am mai văzut norii din cauza amurgului, am urmărit stelele nopții… de acolo m-ai urmărit cu mii de ochi… Nicio clipă nu m-ai lăsat singură… De dincolo de marea de vise… te pregătești să vii…, dar călătoria dintre noi este atât de lungă…, iar cartea vieții noastre a fost scrisă deja… Citește restul acestei intrări »


O adiere… 

29/12/2019

de Vera TEREBEȘI

O adiere ușoară de vânt venită de la marginea pământului, a zburat deasupra tuturor timpurilor… a traversat munții, cerul… a străbătut întunericul și lumina… o adiere blândă, curajoasă, și nerăbdătoare să întâlnească floarea mult dorită… cea mai frumoasă floare dintre toate florile de câmp… un mac roșu…

Ajunsă lângă el, începu să se învârtă în jurul lui învăluindu-l în culorile ei, farmecul ei… în cercuri care ascund parfumul dulce al macului… oferindu-i picături de ploaie să crească, o bătaie de inimă, o boare de primăvară, o răsuflare… dând culoare cerului, căldură și viață sentimentelor demult uitate… primind permisiunea să își odihnească gândurile pe cerul sentimentelor lui… Citește restul acestei intrări »


Te știu de undeva

18/12/2019

de Vera TEREBEȘI

Te știu de undeva, ești ceea ce gândesc, ești ceea ce vreau eu să fii… mă plimb pe cărările albastre-argintii, umbroase și regăsesc gânduri ascunse de mine, culori necunoscute pe care le conțin… caut, te caut, te văd, dar o ceață te înconjoară și te îndepărtezi din ce în ce mai mult… și nu te mai văd…

Te cunosc de undeva, îmi amintești de un bob de rouă a unei dimineți în care mă oglindesc și totuși odată cu răsăritul de soare el s-a ridicat încet, încât m-am trezit brusc că privesc doar o frunză și caut un strop de rouă… ai fost sau mi s-a părut??!

Te afli undeva… unde ai fost chemat, primit… ai început să construiești cu sentimente, dar nu ai înțeles că ridici ziduri înalte în jur… ți-ai zidit propria colivie din care nu mai poți zbura, nu mai poți fi liber și ai devenit robul propriilor temeri și închipuiri… Citește restul acestei intrări »