Cântăm

13/06/2022

de Irina Vera TEREBEȘI

Cântăm… Ne cântăm gândurile, emoțiile, cântăm natura, cântăm frumusețea ce ne înconjoară, cântăm puterea, cântăm iubirea…

Ne cântăm… pentru că ne iubim și ne acceptăm pentru ceea ce suntem. Poate unii vor spune că e o formă de egoism, că e imoral să ne iubim pentru că am fost educați să negăm sentimente care nu se ridică la standardele cerute de societate, am renunțat la a ne exprima liber, la a recunoaște că nu suntem perfecți, că uneori greșim, pentru a fi acceptați și apreciați…

Ne cântăm pe noi înșine, în fiecare zi, dacă ne iubim. Citește restul acestei intrări »


Copacul

14/05/2022

de Irina Vera TEREBEȘI

Dintr-o imensitate de nori tăcuți care au umbrit dorințe, a căzut un fulg de nea pe o frunză păstrată de al ei copac și după venirea iernii. Obosit și istovit de drumul lung parcurs în vremuri grele, fulgul se așeză ușor și privi alți fulgi care roiau în jurul puternicului copac care încerca să își mențină frunzele cât mai mult timp, întinzându-le în aer și oferindu-le susținere, pe ele să se poată odihni suflete, fulgi plini de încredere, stropi de speranță…

Tu, copac al unui timp care îți întinzi ramurile și susții frunzele fără a te simți împovărat și lipsit de libertate, fals sentiment de siguranță, Citește restul acestei intrări »


Dumnezeu cu traista-n băț!

06/05/2022

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Maica Maria era trecută de optzeci de ani. În ciuda neputințelor fizice, mintea îi rămăsese lucidă și spiritul vioi.

Într-o zi, cu puțin înainte de a muri, m-a chemat să-mi spună un păcat vechi, care-i apăsase sufletul din tinerețe.

Cu mulți ani în urmă, la o nedeie, avea musafiri numeroși, ca de obicei. Era familie înstărită, iar bărbatu-său avea funcții în comună, așa că nedeia la ei era prilej de mare chef. Maica Maria alerga în dreapta și în stânga, ca o adevărată Marta, ca să le împlinească pe toate, după cuviință.

Iată că, la un moment dat, cineva i-a bătut la poartă. Era un cerșetor. Un bătrân albit de vreme, slăbit și petecit, ostenit și flămânzit. I-a cerut Mariei ceva de mâncare. Copleșită de griji și alergătură, femeia l-a repezit Citește restul acestei intrări »


Coșulețul cu flori

22/04/2022

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

În căsuța aproape dărâmată, pe un pat improvizat, acoperit cu o pătură uzată, maica Lena își trăiește ultimele ceasuri. E un schelet abia acoperit, doar ochii și gura mai dau semne de viață. Cu pauze lungi, în care abia își trage sufletul, îmi spune:

„- Am fost cea mai frumoasă în viața mea, părinte! Am rămas acum, la bătrânețe, singură și săracă. N-am pe nimeni. Am trăit din ce-a dat Dumnezeu! De pe o zi pe alta abia mi-am dus viața. Pensie n-am! De multe ori am cerșit. Dar Dumnezeu nu m-a lăsat să mor de foame. Mă duceam la biserică doar ca să stau la ușă să cerșesc. Nu eram o femeie credincioasă.

Era într-o zi de iarnă anul trecut. Viscolea, era ger. Nămeții erau mari pe stradă. Fiecare alerga care-ncotro. A trebuit să ies și eu în oraș, după mâncare. Mi-era frig, dar mi-era foame. Mergând așa, am ajuns lângă locul unde se face biserica cea nouă. Acolo e o cruce. Citește restul acestei intrări »


Datoria

16/04/2022

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Bătrâna dusese cu greu crucea vieții. Cei peste optzeci de ani ai săi fuseseră însemnați cu nenumărate poticniri și umilințe, cu nesfârșite speranțe neîmplinite, cu sărăcie, cu muncă și cu răbdare de sfânt. Crescuse în casa ei săracă șapte copii. Toți ajunseseră oameni cu stare, cu școli absolvite, cu meserii învățate, într-un cuvânt, oameni care puteau merge în viață pe picioarele lor. Bătrânul se stinsese de timpuriu și doar dânsa rămăsese să ducă povara ultimilor ani. A rămas în casa ei până n-a mai putut să-și muncească grădina, până n-a mai putut să iasă afară, până a fost țintuită la pat. Atunci s-au adunat copiii de pe unde-i împrăștiase viața și au hotărât s-o ia îngrijire, prin rotație, fiecare câte trei luni.

Zis și făcut. Cel dintâi a lut-o feciorul cel mare. A dus-o la el în sat și câteva săptămâni s-au comportat toți destul de bine față de dânsa. Într-o zi, feciorul a venit cu cineva străin în cămăruța babei și au pus-o să-și pună degetul Citește restul acestei intrări »


Lasă-mi doar cuvântul

12/04/2022

de Raul Alexandru MITRUȚI

Doamne, lasă-mi doar cuvântul, că fără el nimic n-aș fi. În viața aceasta scurtă, mai bun n-am de făcut decât să port în lume cuvântul ce descătușează ființa, ce prea mult timp a fost subjugată de umbrele întunecate, hrană fiind pentru entități hidoase, ce s-au strecurat prin portal. Oamenii, fără știre, îi hrănesc cu a lor frică, temă și ură, coborând câmpul cu vibrații energetice pe întreg Pământul.

Lasă-mi Doamne cuvântul să spun întregii lumi că viața pe Pământ este singurul paradis. C-aici avem de toate, lipsuri nu există, doar orbiți suntem și adevărul nu îl înțelegem. Prea cuprinși de toate, uităm a ne bucura, Citește restul acestei intrări »


Boala Vetei

06/04/2022

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Țața Veta era o femeie zdravănă, roșie-n obraz, cu ochi de șerpoaică, cu mers legănat. Știa ce-i în sat și ce-i la palat, pe ce șade pământul, dincotro bate vântul. Știa trecutul, știa viitorul, făcea cu ulcica, fermeca ulciorul. Pe toate le știa, afară de rostul casei sale.

Cât era ziua de mare, țața Veta umbla teleleică prin sat, punea coarne când unuia, când altuia, nu-i mai tăcea gura ca unei gaițe. Vite nu avea, pământ nu muncea, doar câțiva scaieți și câțiva brustulani ocrotea pe lângă casă, ca să aibă verdeață să-și desfăteze privirea. Din când în când își mai găsea câte unul adăpost în casă, câte un scăunel la masă, câte un locșor în pat. Veta îi primea pe toți, fără osebire de vârstă, de rasă, de culoare, de grosimea râpului de pe picioare. Ba mai zicea și bogdaproste, mai ales că regula se știa și niciunul din musafiri nu venea cu traista goală. O ducea bine Veta și ,„afacerile”-i mergeau strună.

Bărbatu-său, Ieronim, era om așezat, muncitor, la minte cam gros, cu suflet milos. Era angajat pe undeva pe la Vârciorova și acolo se ducea zilnic. Citește restul acestei intrări »


Viața

29/03/2022

de Raul Alexandru MITRUȚI

Cu toții știm că viața e o luptă. Așa am fost crescuți, de mici, îndoctrinați. De multe ori renunțăm la vise, constrânși de nevoi sau neîncrederi, urmând un tipar al societății. Copiem comportamente, idoli și modele în viață, conștienți sau nu, rămânem blocați pe aceeași treaptă. Pășim cu teamă, de parcă terenul ar fi minat, gândind prea mult la ce va fi și uităm prezentul a-l trăi. Sunt multe lucruri pe care încă nu le știm, de înțeles, nici atât.

Viața înseamnă mai mult decât am învățat. Te naști, grăbit pășești prin viață, ca apoi să mori. Logic, n-are sens, nici pentru noi, nici pentru întreaga lume. Venirea noastră pe pământ înseamnă că avem un rol mult mai important decât știm. Că, de multe ori, se-ntâmplă una să gândim și alta să simțim, e dovada clară că simțul inimii niciodată nu înșală, doar că egoul a devenit mult prea mare. Ne agățăm de lucruri, tânjim după putere, prețuim podoabe, de parcă le-am lua cu noi dincolo de moarte. Puțini văd acum adevărata frumusețe, că nu tot ce-i Citește restul acestei intrări »


De mâncare

12/03/2022

de Angela-Monica JUCAN

Anii o mie nouă sute cinzeci și…, o mie nouă sute șaizeci și…

La viața mea de devreme și de mai târziu, am avut ocazia să mănânc preparate foarte gustoase domnești și țărănești, ca și unele nepreparate ieșite din comun sau cunoscute pe scară foarte restrânsă.

„Prezint” aici trei din a doua categorie.

FRUNZELE DE TEI. Aveam în stradă, în dreptul grădinii noastre, un tei mare, sub care ne întâlneam câțiva copii vecini. Crengile lui ne serveau de leagăn; prin mai (cred), seara, ne jucam cu mulții cărăbuși care îl locuiau (băieții mai făceau, e drept, câte-o morișcă, dar, de regulă, nu-i chinuiam – îi luam în palmă, îi studiam, vedeam de-aproape cum își iau zborul); băieții se cățărau uneori în tei (de spectacol); bunica și vreo două vecine adunau flori și le uscau pentru ceai. Lucruri obișnuite. Însă de la vecinii-prieteni țigănuși – doi băieți și o fată, toți frați – am aflat ceva posibil inedit până azi: că frunzele de tei sânt bune de mâncat (așa, ca atare, negătite). Am mâncat foarte multe, la exemplul lor și la constatarea că îmi plac. Pe strada noastră și pe altele din cartier (și din tot orașul – Cluj) erau mai mulți tei. Am gustat și din frunzele altora și am găsit că Citește restul acestei intrări »


Despre Mama…

08/03/2022

de Leon-Iosif GRAPINI

Lăsând la o parte versurile adolescentine dedicate ei, despre MAMA am scris o carte întreagă, romanul autobiografic Viața, de la capăt. Portretul ei se conturează clar din câteva frânturi extrase din acest volum.

„Mama era o femeie frumoasă, și la chip, și la trup, mai multe cuvinte sunt de prisos. Însă norocul a ocolit-o în viață, șansele au trecut pe lângă ea, cel puțin în tinerețe, când visele și speranțele au aripi mari și puternice și te duc departe în destin. (…) Mariajul ei a fost de scurtă durată, la patru ani de la căsătorie, gelozia nejustificată a tânărului soț a dus la despărțirea lor. Eram de un an și câteva luni când a avut loc nefericitul eveniment, regretat de tata. (…) Fiind harnică, puternică și ambițioasă, mama nu se dădea în lături de la muncă. (…) În ciuda greutăților de tot felul, cu doi copii pe cap, cu o mamă cicălitoare, cu lucru zi de zi pe ogoarele și fânețele satului, cu nevoi multe, mama era o fire veselă, încrezătoare și comunicativă, prin casă cânta mai tot timpul, deretica și gătea cântând, torcea și țesea cântând, avea o voce minunată, așa credeam noi, așa și era, însă nu și-a cultivat talentul, nu avea cum. (…) Femeie tânără de la sat, cu credință, dar și cu îndoieli, cu respect pentru tradiții și ritualuri. (…) Avea mania curățeniei, a lucrului bine făcut, nu putea suferi dezordinea… (…) O altă obsesie era educația noastră, Citește restul acestei intrări »