Ad tuam statuam (poetului Publius Ovidius Naso)

21/04/2017

Publius Ovidius Naso_statuia_Constanta

de Gabriela Gențiana GROZA

Ce cauți tu aice, străin din altă lume?
Ai poposit la Tomis, plutind pe mări în spume?
De ce tocmai pe țărmul ce vitregă primire
Oferă celui care-i zvârlit spre chinuire?
Căci malul Mării Negre nu-i pentru ospeție…
O, da, tocmai de-aceea ți-a fost hărăzit ție,
Să ispășești greșeală de dușmani născocită,
Să porți în piept durere de viață chinuită…
Citește restul acestei intrări »


La malul mării

07/07/2016

Gabriela Gentiana Groza cu palarie de paiede Gabriela Genţiana GROZA

În vacanţa de vară, obişnuiam să plec la Constanţa, la bunici. Locuiau într-o casă cu curte, aproape de plaja Trei Papuci. În timp ce bunica rămânea acasă şi pregătea prânzul, eu şi Cati, sora mai mică, mergeam la plajă cu bunicul. Ne plăcea cu el. Era şugubăţ şi intra în mintea noastră, dar ştia să ne facă şi să îl ascultăm.
Marea Neagra_pictura de Gabriela Gentiana GrozaCând îşi răsucea mustaţa şi se uita serios la noi, era semn că ceva nu-i bine. Ne coceam la soare şi intram  mai întâi noi în mare, lângă mal. Urma să intre bunicul. La peste şaptezeci de ani, se avânta în valuri dincolo de geamandură. „Ia te uită la moşul!…” se minuna câte unul. „Ce departe se duce! Să nu se înece!…” Nu ştia că pe bunicul îl cunoaşte marea şi are grijă să ni-l aducă înapoi. El se întorcea radios, cu un zâmbet trufaş, parcă spunea: „Ei, ce ştiţi voi, sunt încă verde!” Culoarea ochilor lui se confunda cu nuanţele mării în clipele ei de mare limpezime. Citește restul acestei intrări »


Sub cerul mării, la Pontul Euxin

15/01/2016

de Corina Diamanta LUPU

Statuia_lui_Mihai_EminescuÎn centrul vechi al orașului Constanța, se află statuia poetului roman Publius Ovidius Naso. De pe soclu, acesta contemplă Tomisul. Pe faleză, în apropiere de Cazinoul din Constanța, se înalță statuia lui Mihai Eminescu. De pe piedestal, acesta privește și ascultă valurile.

Dacă Ovidius a ajuns la Pontus Euxinus din ordinul împăratului Augustus, care l-a trimis în exil, cea de pe urmă aspirație a lui Mihai Eminescu a fost să se stingă din viață la malul mării. Destinul i-a unit peste timp pe cei doi poeți, pe țărmul Mării Negre. Și astfel, „în liniștea serii”, Ovidius, bardul ce spunea că „deseori am vărsat lacrimi când am scris / Și am udat scrisul cu plânsul meu”, respiră alături de Eminescu, cel ce mai avea „un singur dor”.

De altfel, un singur dor îl măcina și pe poetul roman. Ovidius, poposit „aici pe țărmuri singuratice”, nealinat în urma despărțirii de casă, de prieteni și de iubita sa, și-a scris „Tristele” suspinând după înțelegere și părtășie spirituală. Muzele, către care surghiunitul își înălța cântul, l-au auzit și i-au împlinit rugăciunea. „În toată lumea, nu poate fi altul mai trist”, își murmura Ovidius jalea, de aceea Muzele au plămădit peste veacuri, din melancolia și lacrimile lui calde, un poet ce avea să îi fie lui Ovidius semen și urmaș pentru totdeauna pe tărâmul poeziei. Citește restul acestei intrări »


LA TRECEREA „DINCOLO”

05/07/2014

cer

de Gabriela Genţiana GROZA

Ne naştem cu un program genetic individual care cuprinde, într-o perfecţiune greu de cuprins de mintea omenească, toată evoluţia ulterioară a fiecăruia dintre noi. Iasomie, ciocârlie sau stea de mare, nufăr, balenă sau bizon, fiecare are codul genetic înscris minuţios în acidul nucleic al celulelor. Îi rămâne mediului să croşeteze clipă de clipă devenirea fiinţelor şi să îşi decline rolul său, scotocind nemilos în nişa în care fiinţele cresc şi se dezvoltă. Astfel asistăm la schimbarea căii de parcurs a vreunei vieţuitoare, în bine sau în rău. Un adevăr e sigur pentru orice fiinţă: odată sosită pe pământ, drumul ei se finalizează mai devreme sau mai târziu, fulgerător sau normal, la o vârstă mai înaintată. Unicul trăitor pe pământ înzestrat cu vorbire şi mai cu seamă cu gândire, omul, rămâne parcă mai vulnerabil în faţa trecerii „dincolo”. Cum percepem momentul? Cât de tari suntem în faţa morţii? Şi, mai cu seamă, cum reacţionăm când simţim că ne vine rândul? O mulţime de fapte arată fragilitatea unora dintre noi, mai cu seamă când nu avem credinţă în Dumnezeu. Şi, ce e de-a dreptul sfâşietor, mulţi semeni rămân singuri la bătrâneţe, cu vitregiile vieţii în casă şi au vreme – parcă prea multă– să se întrebe: „Doamne, oare cu ce am greşit?” O bătrânică de peste 90 de ani, părăsită de copii şi nepoţi, îmi spunea resemnată: „Aş vrea să mor, dar nu pot!…” iar alta, aproape de 100 de ani, întreba, ca şi cum vreun muritor neputincios i-ar fi putut spune: „nu ştii, eu când plec?”…

S-au scris multe despre trecerea la cele veşnice. Biologi, medici, poeţi şi scriitori au abordat tema din perspectiva misiunii fiecăruia dintre ei. În literatură, apare câte un poem cu încărcătură emoţională deosebită, epitafuri în care strălucesc diamante din care înţelegem gândurile autorului la gândul trecerii lui dincolo.

Cuvântul „epitaf” provine de la grecescul „epitaphion”. E o poezie epigramatică având ca pretext moartea (imaginară) a unei persoane. Poate fi şi o inscripţie funerară în care se face elogiul celui decedat.

Publius Ovidius Naso, poetul latin născut la Sulmona şi exilat de către împăratul roman Octavian Augustus la Tomis, Constanţa de azi, a scris un epitaf care apare în cartea sa „Triste”. La Constanţa, în faţa Muzeului de Istorie şi Arheologie, se află statuia sa în bronz, pe un soclu de marmură albă pe care dăinuie catrenul memorabil compus de poet: „Sub astă piatră zace Ovidiu, cântăreţul / Iubirilor gingaşe, răpus de-al său talent; / O, tu ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată, / Te roagă pentru dânsul, să-i fie somnul lin.” Citește restul acestei intrări »