RECUNOŞTINŢA – „MIEZUL DRAGOSTEI”

02/07/2013

„Recunoştinţa este miezul dragostei faţă de cei care ne iubesc,
a dragostei faţă de semenii noştri, de la care ne vin multe ocrotiri
şi binefaceri nespus de plăcute.” –
Silvio Pellico

de Vavila POPOVICI,
Raleigh, Carolina de Nord

Recunostinta (2)Recunoştinţa este un sentiment de mulţumire însoţit de bucurie, ca răspuns la primirea unui dar. Este o manifestare a curăţeniei şi nobleţei sufletului omenesc care încununează multe virtuţi. Având un conţinut spiritual creştin, o găsim prezentă în ideea de mulţumire pe care fiecare dintre noi o cunoaşte din rugăciunile zilnice. Tradusă din textul latinesc – graţia, redă gratitudinea omului pentru binefacerile pe care le conştientizează. Existenţa recunoştinţei ca sentiment, ca atribut moral, demonstrează că lumea poate avea un sens pozitiv, că pot fi îmbunătăţite relaţiilor dintre oameni.

Cel stăpânit de acest sentiment se exprimă funcţie de fondul lui psihologic, de nivelul de conştiinţă, de religiozitatea avută în suflet. De fapt, omul alege între bine şi rău, între a recunoaşte şi a fi mulţumit de ceea ce primeşte sau de a se opune prin respingerea darului primit, a se crede nedreptăţit sau a constata că totul îi provoacă repulsie, revoltă, starea putându-i duce paşii la găsirea ruşinoasei porţi a trădării, despre care nuvelista italiană Elza Morante spunea: „Cea mai mare ticăloşie este trădarea. Dacă însă cel trădat este propriul tău părinte, propriul tău superior, ori un prieten, atunci se ajunge la josnicia cea mai demnă de dispreţ”.

Există de asemenea un aspect paradoxal al recunoştinţei: cu cât suntem mai recunoscători, cu atât vedem mai multe motive de a ne afla în această postură şi cu cât devenim mai nerecunoscători, găsim mai multe motive de nerecunoştinţă. O persoană cu credinţă religioasă sau spirituală poartă cu sine acest sentiment al recunoştinţei, este într-o relaţie cu Divinitatea, cu sursa binelui, are un respect, o apreciere pentru darul primit, el putându-se numi chiar job, recunoştinţa făcând ca persoana respectivă să trăiască ulterior într-o stare plină de bucurie, linişte şi pace, toate acestea ajutând-o să crească din punct de vedere spiritual şi material, să dobândească cu timpul experienţă, înţelepciune, să fie o persoană iubită şi iubitoare. Iată de ce am şi vorbit într-un eseu anterior despre nevoia şi beneficul muncii.

Actul recunoştinţei este un act de iubire, este o forţă miraculoasă care se naşte în noi, „este ca o energie vie, care îţi luminează calea pentru ca tu să devii mult mai mult decât ai experimentat deja!”, se exprima scriitoarea americană Louise Hay. Filosoful roman Cicero spunea că „Recunoştinţa nu este doar cea mai importantă dintre virtuţi, ci şi părintele tuturor celorlalte”. Citește restul acestei intrări »