Noile tipuri de „familii”. Minți deschise sau pervertire?

17/04/2021

de dr. Vlad Ioan BONDRE

Familia este una dintre puținele structuri ale Universului care se formează prin unirea a două elemente într-o notă tainică, deoarece materia care ține în strânsă legătură pe cei doi parteneri nu este sesizabilă cu ochiul liber. Așadar, căsătoria reprezintă liberul consimțământ dintre un bărbat și o femeie, act validat de către stat și Biserică. Derapajele prin care a trecut omenirea, încă din vremea veterotestamentară odată cu apariția actelor nelegiuite ale Sodomei și Gomorei, au determinat stabilirea unor termeni conciși în ceea ce privește ansamblul legilor care definesc familia. În acest sens, în multe dintre țările creștine Codul Familiei a suferit modificări care să sublinieze, cât se poate de clar, că actul căsătoriei are la bază liberul consimțământ dintre un bărbat și o femeie, înlocuindu-se termenul de soți. Acest fapt se datorează faptului că mulți tineri au ales a se uni în taina căsătoriei cu parteneri de același sex. În țările din estul Europei încă se fac solicitări asupra modificării Constituției, pentru a se exclude orice posibilitate care să confirme căsătoria cuplurilor de același sex.

Atitudinea statelor creștine de a lua poziție asupra căsătoriilor dintre partenerii de același sex, atestă complementaritatea structurilor divino-umane. Citește restul acestei intrări »


Metafizica ecumenismului

15/07/2016
„Non pro eis autem rogo tantum, sed et pro eis, qui credituri sunt per verbum eorum in me: ut omnes unum sint, sicut tu Pater in me, et ego in te, ut et ipsi in nobis unum sint: ut credat mundus, quia tu me misiti” (Secundum Ioannem)

de lector univ. dr. Vasile CHIRA
Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna”, Sibiu

Vasile Chira_4Orice încercare de dialog ecumenic trebuie să se întrebe asupra principiilor de posibilitate ale acestui fenomen. Poate fi actualizată în istorie unitatea planetară a spiritului? Dacă da, care sunt atunci mijloacele de realizare a acestei unităţi, iar dacă nu, care sunt motivele care ne împiedică să ajungem la ea? Există o limită dincolo de care ezităm sau nu ne este permis să continuăm dialogul?

Deşi biserica are un destin istoric incontestabil, deşi chemarea ei este în egală măsură dreptmărturisitoare şi universală, deşi a lăsat în istorie urme ireversibile, din care a rezultat cultura noastră europeană, se pare că destinul fundamental al bisericii nu priveşte unitatea istorică ultimă a umanităţii. Starea de divizare a omenirii este în această optică urmarea păcatului originar. Consecinţa nu poate fi înlăturată fără înlăturarea principiului. Fiind originar, păcatul nu este istoric sau antropologic determinat. El nu este nici o noţiune psihologică sau psihanalitică, după cum nu este nici una socială. Citește restul acestei intrări »


Scrisoare pastorală. Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XIV (2014), nr. 290 (16-30 noiembrie)

07/12/2014

Tatal-nostru

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriaşi! La mulţi ani!

Atlantida vremii noastre. Atlantida a fost un continent, sau, mai bine-zis, o insulă imensă, undeva, în Oceanul Atlantic. Ea s-a scufundat la un moment dat. Despre ea vorbesc doar vechii scriitori. Din scrierile acestora aflăm că locuitorii acestei „insule-continent” erau deosebiţi de restul oamenilor. Erau „atlanţi”, adică mai mari, uriaşi; erau, în acelaşi timp, cu mult mai avansaţi în cunoaştere decât ceilalţi. Atlantida ajunsese la un nivel de cultură şi civilizaţie greu de apreciat astăzi. Adevărat este că, după cum spun cei vechi, tocmai această dezvoltare extraordinară a ştiinţei atlanţilor a dus la distrugerea civilizaţiei şi continentului lor. S-a produs acolo o foto_Delia Floreacatastrofă, care a nimicit viaţa şi teritoriul atlanţilor. Totul a rămas o amintire.

Pornind de la acest adevăr, oamenii vremii noastre ar trebui să înveţe multe din el. Şi noi, oamenii de azi, am ajuns la un nivel al culturii şi civilizaţiei pe care nu l-au atins vreodată generaţiile trecute. Deţinem aparate, tehnici şi cunoştinţe la care părinţii, moşii şi strămoşii noştri nici n-au visat vreodată. E şi bine, e şi rău. Cunoaştem o bună parte din tainele lumii, ale Pământului şi Cosmosului şi le stăpânim, conform poruncii divine: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi Pământul”. Am crescut sub aspectul cunoaşterii şi dezvoltării ştiinţei şi tehnicii; ne-am înmulţit, fiindcă am ajuns de la o pereche de oameni la peste şapte miliarde; stăpânim Pământul şi se pare că stăpânim şi o părticică din Univers. Ei bine, ce facem acum? Suntem noi suficient de înţelepţi ca să gestionăm aceste comori, pe care le deţinem, sau vom avea soarta atlanţilor de pe Atlantida? Citește restul acestei intrări »


PROFESORUL DE RELIGIE, UN MODEL DE CONDUITĂ PENTRU UCENICII SĂI ŞI UN MEDIATOR ÎN ŞCOALA ÎN CARE ÎŞI DESFĂŞOARĂ ACTIVITATEA

22/11/2014

Moto: Prin diversele mijloace pe care le are la îndemână, profesorul de religie trebuie să reuşească în demersul lui să înlăture temerile care îi frământă pe adolescenţi: teama de a nu fi luat în seamă, teama de a fi neînţeles, marginalizat, minimalizat şi ironizat, teama de a fi sancţionat pentru neîmplinirea aşteptărilor celor maturi, teama de a nu se cunoaşte destul de bine sau teama de banal sau de obişnuit. Pentru a contura însă la alţii o cultură spirituală solidă, profesorul de religie trebuie să o deţină el însuşi şi să o practice, devenind astfel un model pentru ucenicii săi (fragment dintr-un discurs al Patriarhului Daniel al BOR).

de Stelian GOMBOŞ

IMG526Ştim cu toţii că omul, copilul, este un univers deschis, limitele acestui univers fiind aceleaşi dintotdeauna: abisurile tenebroase ale căderii, ale păcatului şi ale patimilor şi înălţimile sau piscurile senine ale virtuţilor. Păcatele, patimile, ca fiind izbucnirile cele mai violente şi grosiere ale energiilor şi resurselor umane, şi virtuţile, care constituie adevărata vocaţie şi lucrare a omului, au fost aceleaşi de la început, deşi au fost numite diferit. Ceea ce s-a schimbat nu este atât modul lor de desfăşurare, cât mai ales intensitatea şi generalizarea lor – susţine părintele Ioan Cristinel Teşu, în lucrarea sa Omul – taină teologică, apărută la Editura Christiana din Bucureşti, în anul 2001.

vedere spre CerCând vorbim despre educaţie, nu trebuie să uităm de latura sa religioasă. Scoaterea educaţiei religioase din şcoală şi din societate ar echivala cu imposibilitatea de a primi cuvintele Domnului, cele care, aşa cum spune El, „sunt duh”, adică vii şi, în acelaşi timp, aducătoare de viaţă veşnică. Mai mult, dacă cele învăţate prin ştiinţe sunt temporare, cele învăţate prin educaţie religioasă sunt veşnice, iar eliminarea acesteia înseamnă oprirea accesului la comuniunea în iubire cu Dumnezeu.

Fiecare etapă din viaţa unui om are importanţa ei, iar un sistem educativ va fi complet numai atunci când va cuprinde toate formele de informare şi de formare, pentru toate nivelurile de vârstă: preşcolar, şcolar, adolescent, tânăr. Altfel spus, pentru reuşita orei de religie, sunt necesare o bună cunoaştere a particularităţilor etapelor de dezvoltare psihogenetică şi adaptarea la specificul acestora, aşa cum şi Sf. Ap. Pavel vorbeşte, în Epistola sa către Evrei, despre tratarea diferenţiată a oamenilor în învăţare: „[…] Pentru cei tari, trebuie hrană tare, pentru cei mici, lapte. Pentru că oricine se hrăneşte cu lapte este nepriceput în cuvântul dreptăţii, de vreme ce este prunc. Iar hrana tare este pentru cei desăvârşiţi, care au prin obişnuinţă simţurile învăţate să deosebească binele şi răul”. Citește restul acestei intrări »