Renaştere

de Livia MĂRCAN,
Satu Mare

Livada cuvintelor dintr-un cer de carte dezvăluie frumuseţea răpitoare a lumii şi a inimii. Din dorinţa ploilor care înrămează stele, cărţile ne cresc nădejdea pe drumul vieţii. Sufletul nostru, ca nufăr pe ape, gândul de-acum val moleşit, nu îngroapă viaţa zadarnic, nu-i totul sfârşit. Îngenunchez supusă la capătul întrebărilor care gravează nemărginirea din filele cărţilor – scântei neaprinse din inimile minţii. Dragostea mea pentru ele – apă înceată în floare, sufletul meu între foile scrise se pierde. Soarele, rănit şi el de neputinţă, trimite nopţii un somn veştejit. Stele care-mi luminează zilele par vechi luminiţe de ceară, dorul trecut înnoiesc. Moarte, destine, vise îşi cer din ele jocul firesc. Sufletul înfrânt de inefabil intră ca nufărul în ape, în ele adâncit; departe, totu-i aproape… tot, în sfârşit; aşa ţi se întâmplă când intri în Biblioteca „Petre Dulfu” din Baia Mare.

Oglinda timpului

de Livia MĂRCAN

Livia Mărcan

Vrând să-mi omor pe nesimţite timpul, am luat oglinda şi am privit-o bine. Am rămas uimită văzând că timpul, el mă omora pe mine. Era o crimă surdă, înfăptuită cu premeditare. Am azvârlit oglinda la o parte, să nu-l văd cum înaintează. Dar ea s-a spart, şi-n cioburile sale l-am văzut cum râde şi înaintează.

Se pare că lucrurile lumii acesteia sunt bătute de vânturi ca trestia, doar iubirile stau drepte în bătaia vântului şi aşteaptă. Desfăcute de toate ispitele, îşi închid cu grijă aripile; de acolo, din vârful catargului, sunt stăpânele urgiei şi ale largului. Niciun val nu le abate privirile, niciun sunet nu le curmă rotirile. O frunză pluteşte în derivă, iar tu încerci să dai un înţeles iubirii absolute. Printre pâclele moi ce le scutură, numai părul de aur în vânt le flutură. Împrejurul lor, toate furtunile răscolesc cu sete genunile. În zadar sunt cu toatele, până la urmă scad şi apele.