Psalmi

de Mircea DIUDEA

1

Mergi înainte-mi
Pe calea dintre secoli
Să Te pot urma

În bucuria
Venirilor pe lume
Nevrednic de ea

Ori în tristeţea
Petrecerilor mute
Urcător la stea

Acatistul Înălțării Domnului

Condacul 1

Ţie Domnului şi Împărat al cerului şi al pământului, ca unui biruitor al morții îți aducem cântare de laudă, că după prealuminata Înviere din morţi cu slavă la ceruri Te-ai înălţat şi cu Preacinstit Trupul Tău ai şezut de-a dreapta lui Dumnezeu, ca şi firea noastră cea căzută să o înalţi împreună cu Tine şi să ne slobozeşti de patimi din veşnica moarte. Noi, însă, prăznuind Dumnezeiasca Ta Înălţare, din suflet, împreună cu ucenicii Tăi, cântăm: Iisuse, Cel ce Te-ai înălţat de la noi la cer, nu ne lăsa pe noi singuri.

Acatistul Sfântului Apostol Andrei, cel Întâi Chemat

 

http://www.doxologia.ro/ceaslov/acatiste/acatistul-sfantului-apostol-andrei-cel-intai-chemat

Troparul Sfântului Apostol Andrei, cel Întâi Chemat, glasul al 4-lea:

Cel ce ai fost dintre Apostoli mai întâi-chemat şi lui Petru frate adevărat, Stăpânului tuturor, Andrei, roagă-te, pace lumii să dăruiască şi sufletelor noastre mare milă.

Condacul 1

Pe ucenicul cel întâi chemat şi următorul Pătimirilor lui Hristos, pe Andrei apostolul, fratele lui Petru, să-l lăudăm credincioşii, că pe cel ce pe păgâni din înşelăciune i-a întors la botez. Pentru aceasta îi cântăm: Bucură-te, Sfinte Andrei, Apostole!

Picuri de înţelepciune. „Cugetări filocalice”, vol. 2 (2)

de pr. Ilie BUCUR SĂRMĂŞANUL,
preot ortodox român

1. „RĂGĂCIUNEA ORICUI E PRIMITĂ DE DUMNEZEU. Dacă eşti mai mic duhovniceşte, roagă-te să-ţi spună cei mai mari ceea ce e bun. În felul acesta primeşti ceea ce ţi se spune cu credinţa că vine de la Dumnezeu. Prin aceasta nu-l umileşti pe cel mai mare, căci admiţi că lui îi spune Dumnezeu ceea ce nu eşti sigur că trebuie să faci. Caută pacea în tot ceea ce faci, ca să fie odihnită inima ta oriunde vei pleca. Să nu asculţi de duşmanii tăi care te îndeamnă să preschimbi faptele bune în fapte rele”.

Sfântul Isaia Pustnicul
„Filocalia”, vol. XII, pag. 72

„Tatăl nostru”

de Cornel MĂRGINEAN

În predicile sale, părintele Nectarie de la Mânăstirea Recea, Mureş, strecoară câte o idee, ici colea, de o anumită frumuseţe şi subtilitate.
Pe lângă vocea sa, parcă legată organic de numele său de călugăr, pe care mi-o imaginez ca pe acelea ce pot veni dinspre Rai, conţinutul predicilor pe care le rosteşte mai este înfrumuseţat şi de anume înţelesuri.

În rugăciunea creştinului: „Tătăl nostru”, cea spusă mulţimilor de către Iisus prin cuvântarea de pe munte, simplitatea este formată dintr-o încărcătură de linişte atât de mare, încât este o mirare pentru minte, cu fiecare cuvânt, cu fiecare propoziţie şi cu fiecare idee.

E atât de mică şi densă această rugăciune, încât, în timp ce pluteşte ca fulgul pe buzele ce o vorbesc, ea cade pătrunzând în gândul omului, cu greutatea pietrelor ce se rostogolesc de pe munţi. Primii creştini au spus-o sute de ani, ca singură cunoştinţă teologică de credinţă şi ca singură adăpostire imaginară, dar şi efectivă, reală, a fiinţei lor fizice, împotriva unei prigoane reale, oficiale.

Somnul din biserică

de Cornel MĂRGINEAN

Adormirea în liniştea bisericii, singure, poate fi o încercare grea din partea interiorului unui om sau poate fi o clipă de mers spre rai. Sau poate fi un vis al unor gânduri obosite.
Rugăciunea şi somnul se potrivesc, oare? Să fie o separaţie obligatorie între acestea? Ori rugăciune şi trezvie, ori somn cu uitare?

A cui este aţipirea cea scurtă, de câteva clipe, poate, ce se strecoară între cuvintele rugăciunii? A omului, a firii, a răului sau a lumii obişnuite?

Într-o seară, cândva, am poposit singur în biserica unei mănăstiri. Două măicuţe cântau încet şi duios. Atât de încet şi atât de duios, de parcă se auzeau doar păsărele cântând. Liniştea era aşa de adâncă şi de grea, încât după un timp am adormit, parcă, plecând înspre acel loc de unde se auzea cântecul.
Tânjesc, uneori, după acele clipe. Mi le amintesc ca pe ceva presus.

Scrisoare pastorală – Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XIII (2014), nr. 287 (1-15 octombrie)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriaşi!

Înălţarea şi prăbuşirea unui neam. În faţa lui Dumnezeu, popoarele nu sunt adunături de lume, ci grupuri mari de oameni legaţi între ei prin legături de sânge, de limbă, de tradiţii, de religie. Nucleul unui popor este familia. Ea se dezvoltă sub formă de triburi din ce în ce mai mari, ajungând apoi să formeze un popor. În faţa lui Dumnezeu, fiecare popor are o menire în lume, o misiune, un obiectiv de realizat. El apare şi dispare în timp, în istorie. Ne amintim cu câtă grijă a fost ajutat poporul evreu să evolueze printre alte popoare, să se menţină în viaţă, să-şi realizeze menirea lui. A pornit de la un om ales de Dumnezeu, de la Avraam. În planul divin, din acest popor avea să se nască Mesia, adică Mântuitorul, Cel ce avea să împace pe Dumnezeu cu oamenii. Naţiunile, uniunile, federaţiile, imperiile sunt invenţii târzii, şi ele înseamnă o sumă de popoare unite între ele de interese comune, de forţă. La judecata universală de la sfârşitul lumii, vor fi judecaţi oamenii din toate timpurile şi din toate locurile, dar şi popoarele.

Din istoria şi experienţa altora, putem învăţa noi înşine ca popor. Evreii au fost ocrotiţi de Dumnezeu atâta vreme cât L-au ascultat, cât I-au împlinit poruncile. A adus nenorociri asupra egiptenilor, până când aceştia i-au slobozit pe evrei; a despicat apele Mării Roşii, ca să-i scape de armata egipteană; le-a dat mâncare şi apă în pustie patruzeci de ani, fiindcă L-au recunoscut ca singur Dumnezeu, creator al cerului şi pământului; le-a supus popoarele din ţinutul Canaanului, ţara „laptelui şi a mierii” şi le-a dat un teritoriu, în care să se dezvolte ca popor între popoare; le-a dat conducători înţelepţi, care să-i cârmuiască printre alte popoare mult mai puternice; i-a scos în repetate rânduri din robii grele, atunci când nimeni nu mai credea că neamul evreiesc va mai putea să supravieţuiască în istorie; a ajutat şi a înălţat pe fiecare individ în parte şi neamul în totalitatea lui, atunci când I-au respectat poruncile, sărbătorile, când I-au dat ascultare.