Scrisoare pastorală. Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XIV (2014), nr. 290 (16-30 noiembrie)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriaşi! La mulţi ani!

Atlantida vremii noastre. Atlantida a fost un continent, sau, mai bine-zis, o insulă imensă, undeva, în Oceanul Atlantic. Ea s-a scufundat la un moment dat. Despre ea vorbesc doar vechii scriitori. Din scrierile acestora aflăm că locuitorii acestei „insule-continent” erau deosebiţi de restul oamenilor. Erau „atlanţi”, adică mai mari, uriaşi; erau, în acelaşi timp, cu mult mai avansaţi în cunoaştere decât ceilalţi. Atlantida ajunsese la un nivel de cultură şi civilizaţie greu de apreciat astăzi. Adevărat este că, după cum spun cei vechi, tocmai această dezvoltare extraordinară a ştiinţei atlanţilor a dus la distrugerea civilizaţiei şi continentului lor. S-a produs acolo o catastrofă, care a nimicit viaţa şi teritoriul atlanţilor. Totul a rămas o amintire.

Pornind de la acest adevăr, oamenii vremii noastre ar trebui să înveţe multe din el. Şi noi, oamenii de azi, am ajuns la un nivel al culturii şi civilizaţiei pe care nu l-au atins vreodată generaţiile trecute. Deţinem aparate, tehnici şi cunoştinţe la care părinţii, moşii şi strămoşii noştri nici n-au visat vreodată. E şi bine, e şi rău. Cunoaştem o bună parte din tainele lumii, ale Pământului şi Cosmosului şi le stăpânim, conform poruncii divine: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi Pământul”. Am crescut sub aspectul cunoaşterii şi dezvoltării ştiinţei şi tehnicii; ne-am înmulţit, fiindcă am ajuns de la o pereche de oameni la peste şapte miliarde; stăpânim Pământul şi se pare că stăpânim şi o părticică din Univers. Ei bine, ce facem acum? Suntem noi suficient de înţelepţi ca să gestionăm aceste comori, pe care le deţinem, sau vom avea soarta atlanţilor de pe Atlantida?

SĂRBĂTORI PĂGÂNE

de Milian OROS

Eram mai mulţi prieteni adunaţi în chioşcul de sub vişinul din fundul grădinii mele. Nu sărbătoream ceva anume, ne întâlniserăm pur şi simplu la o cină între prieteni. Timpul zbura pe nesimţite, împărţit cu dărnicie în fel de fel de discuţii. Dezlegarea limbilor o făcuse vinul roşu, de Uileac. Seara era frumoasă, liniştită, şi corul greierilor ne adusese în suflete o armonie aparte. Lumina gălbuie din chioşc ne proiecta umbrele peste iarba de sub vişin, ţesând figuri magice. Văzându-le, gândul mi-a zburat la anii copilăriei, alunecând aproape firesc spre atmosfera plină de mistere din şezătorile de altădată. Un timp, am încercat, exagerând, evident, o translatare temporală a ei în trăirea prezentului. N-am reuşit în totalitate. Oglinda sufletească mă năpădea cu imagini tulburătoare, care nu puteau trăi decât în acel timp trecut, dar neuitat. Mă vedeam culcat în pătuţul de lângă sobă urmărind cu ochii larg deschişi poveştile vecinelor noastre, adunate în odaie, la şezătoare. Se făcea clacă la torsul cânepii. Caierele de cânepă, prinse de cozile furcilor cu sfoară, se transformau în fire lungi, nesfârşie, pe fusuri ce se roteau ca nişte titirezi între degetele torcătoarelor. Credeam că erau fermecate. Privirea îmi era atrasă de ele ca şi când roţile lor ar fi fost magneţi vrăjiţi, cu puteri magice. Doar poveştile cu strigoi, feţi-frumoşi şi zmei, spuse de torcătoare, aduceau eliberarea.

De parcă ar fi ştiut pe unde-mi hălăduia gândul, o aud pe Maria, ceva mai în vârstă ca mine, spunându-ne: