O învățătoare și un preot au făcut casă bună împreună

de Maria GÂRBE

Familia preotului Vasile Marinca s-a stabilit la Cicârlău în anul 1952 și a locuit acolo peste 20 de ani. O familie de intelectuali, oameni cu carte, harnici și gospodari. Repede au devenit de-ai locului, cicârlăuani sadea. Familia era formată din 6 membri: părinții – preotul Vasile Marinca și preoteasa, învățătoarea Rozalia Marinca – și cei patru copii. O familie frumoasă. Amintindu-mi de învățătoarea mea, am pornit rândurile de față. Apoi am constatat o coincidență care m-a surprins. Cei doi soți s-au născut în septembrie și au părăsit această lume iarna, doar că în ani diferiți. O fi fost una dintre tainele ascunse ale naturii, unul dintre secretele fericitei căsnicii?

17 ani a slujit preotul Marinca în localitatea maramureșeană Stremț, de unde frământările acelor vremuri l-au obligat să plece, spre regretul locuitorilor. „De ce pleci, părinte?”, l-au întrebat sătenii, „nu vrei să fii cu noi în același Rai?” Dar familia a plecat și s-a stabilit la Cicârlău.

În primii ani au locuit în casa parohială. Apoi și-au făcut gospodăria lor: o casă, curte, păsări pentru carne și ouă, familii de albine pentru miere. Preotul era bun prieten cu albinele, pe care le iubea și le îngrijea cu sfințenie. Creșterea albinelor a fost dusă mai departe de fiul Traian, iar acesta, cadru didactic fiind, a transmis-o elevilor. Aflu peste ani de la fiica mai mică a preotului că albina a fost declarată patrimoniu național.

Slujbele religioase oficiate de părinte erau emoționante, predicile pline de înțelesuri

Școala

de Mihai EPLI

A început școala
Cu bucurii și împliniri
Pentru toți copiii.
Toamna,
A adus zâmbete pe chipurile lor.
S-a terminat vacanța
Colegii de clasă se întâlnesc
Profesorii cu drag lor zâmbesc.
Mereu port în mine
O stare de nostalgie,
Aș vrea să fiu din nou elev, 

Cenzura

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

În fiecare an, când vine 15 Septembrie, gândul mă poartă peste ani, la prima mea zi de școală. Parcă mă văd pe drumul satului, dus de mână de tăticu. Ghiozdanul de carton, nou, maroniu, îmi atârna greu în spinare. Era ticsit cu tot felul de caiete. Se dusese mămica la o librărie și ceruse caiete pentru un copil de clasa întâia. Îi dăduseră din tot ce aveau acolo, ca să-și facă vânzare! Tata era mândru nevoie mare. Eu mergeam spre școală cu bucurie, dar și cu teamă. Vorbeam ba despre una, ba despre alta.

Am ajuns la școală. Curtea era plină de copii. Veniseră și câțiva părinți, mai ales ai celor de clasa întâia. În așteptarea sunetului de clopoțel, Doamna Învățătoare umbla printre noi, schimba câte o vorbă cu elevii mai mari, cu părinții lor. A ajuns și la noi.

„- Ia să văd ce are așa greu în ghiozdan?”

Tăticu mi-a luat ghiozdanul din spate, l-a desfăcut și doamna a început să scoată tot felul de caiete.

„- Acesta nu-i trebuie, acesta nu, acesta nu!”

Din toate câte aveam, au rămas bune doar trei, unul de caligrafie, unul de aritmetică și unul de desen. Pe celelalte i le-a pus

O falsă problemă a școlii românești: noile discipline

de acad. Ioan-Aurel POP

Extravaganțele acestei veri buclucașe continuă. De vreo săptămână, un site de știri menține în prim plan anunțul despre o nouă materie școlară care ar putea să fie predată începând cu anul 2022 în școlile din România: educația cinematografică. Aceasta „ar putea aduce beneficii incredibile asupra dezvoltării copiilor”. Evident, ar putea să fie și așa, dar de la dorință până la putință este cale lungă. Propunerea nu este singulară și a mai fost făcută, separat sau în contextul predării celorlalte arte în școală. Este greu de imaginat cultura generală necesară oricărui elev fără cunoștințe elementare de muzică, arte plastice, teatru etc. De ce nu și cinematografie? Din păcate, cu toată marea importanță a artelor în viața omului, în învățământul general nu se poate pătrunde foarte mult în detaliu, pe de o parte, iar specializarea elevilor de la vârste prea fragede este riscantă, fiindcă obturează tocmai pregătirea de cultură generală, pe de altă parte.

Nu este prea greu să ne amintim ce propuneri de noi materii școlare s-au făcut în ultimii ani în România. S-a cerut imperativ,

Adrian Hochia, nominalizat printre cei mai buni profesori din țară

Vă aducem la cunoștință faptul că Adrian Hochia, colegul nostru, a fost nominalizat, alături de alţi trei profesori din ţară, ca fiind cel mai bun profesor în domeniul educaţiei, datorită programelor şi proiectelor pe care le desfăşoară în comunitatea din Firiza.

Pentru a câştiga premiul cel mare, Adi are nevoie de votul maramureșenilor.

Votul dumneavoastră îl puteți exprima până în data de 12 octombrie, ora 24:00, accesând link-ul următor:

https://voteaza-gala.fundatia-vodafone.ro/?fbclid=IwAR13K2MM4C3YwcLZ2PpyiIJabjGjsCpFsLa3gG0YkjsMrWvFfw0BxnOoNfM

LUMINA TIMPULUI REFLECTATĂ ÎN OGLINDA CĂRŢII DE LÂNGĂ MINE

de Octavian LUPU

Calitatea cea mai de seamă a timpului, fluiditatea lui, îmi oferă perspective nebănuite de contemplare a realităţii în mijlocul căreia am apărut în urmă cu mai multe decenii. Chiar dacă segmentele sale se înfăţişează disparat în faţa memoriei, totuşi înţelesul profund al evenimentelor prin care am trecut se conturează tot mai clar pe măsură ce străbat învelişurile succesive de impresii şi emoţii felurite care îmi perturbă obiectivitatea contemplării. Chipuri disparate, frânturi de peisaje şi tensiunea întâmplărilor vin asemenea unui vârtej asupra mea în clipele de răgaz, când încerc să stau liniştit în mijlocul năvalei vieţii.

În ce mă priveşte, când disting culorile amintirilor copilăriei, mă încearcă un abisal sentiment al nostalgiei faţă de realităţi ce ar fi putut decurge şi altfel decât ce s-a petrecut. Există anumite alegeri ce mi-au determinat parcursul ulterior pe care le reconsider periodic cu intenţia de a mă înţelege mai bine şi de a discerne dacă am procedat corect sau, dimpotrivă, am mers în direcţia greşită. Şi nu sunt puţine sentimentele de părere de rău, cu un fundament real sau imaginar, ce mă atrag într-un vârtej al disperării din care cu greu pot să reintru în câmpul realităţii. Astfel, am înţeles că întoarcerea în trecut, chiar dacă reprezintă doar un simplu exerciţiu de imaginaţie, poate constitui o experienţă suficient de riscantă în lipsa unor repere sigure ancorate în concretul prezentului.

Satul românesc în derivă

de Andrei DRAGOŞ

Satul românesc reprezintă vatra făuririi identităţii noastre naţionale, locul în care astăzi se mai păstrează şi se produc lucruri care ne definesc ca naţiune. Aici, în zilele senine de vară, la răsărit de soare, cântă ciocârlia, din trilurile căreia s-au înfiripat acele fantastice hori ale satului românesc, aici s-a născut mitul „Mioriţei”, acel inestimabil produs pe care Nichita Stănescu îl numea „imnul naţiei române”.

Aici zilele sînt interminabile şi treaba ţăranului nesfârşită, nu se termină un lucru până nu începe altul, grijile şi preocupările sînt aşa de multe şi de diverse, încât ele au format deprinderi, comportamente şi trăiri care au devenit mod de viaţă. În sat, din fragedă copilărie, până la bătrâneţe, preocupările zilnice de cultivare a plantelor şi de creştere a animalelor sînt definitorii în formarea caracterului uman, de afecţiune, dragoste şi respect faţă de tot ce este viu (plantă sau animal), faţă de natura înconjurătoare. Ţăranul îngrijeşte plantele şi animalele precum îşi îngrijeşte propriii copii, pentru el acestea au suflet şi-i sînt în sufletul lui, creând stări afecţionale care-i fac pe oameni mai buni, mai iubitori, mai umani comparativ cu cei care modelează o bucată de fier în care oricât suflet ai pune rămâne totuşi o materie moartă. Frumuseţea naturii din sat, frumuseţea comportamentală creează şi produce aceea inspiraţie divină care a stimulat realizarea atâtor nestemate ale creaţiei populare, cântece, dansuri, costume, obiecte de decor şi arhitectură populară, tradiţii şi obiceiuri de peste an şi din viaţa omului.

Pe uliţele satului şi astăzi mai auzi un fluierat sau un cântat care îngână o hore, o doină, o stare de moment a sufletului celui care-l produce, comportament ce nu pare ieşit din comun, la sat este o normalitate, în schimb la oraş trecătorii te-ar considera un personaj pitoresc cu un comportament deviant, dar cum să te bucuri când sufletul tău este torturat din toate părţile de factorii perturbanţi ai aglomeraţiilor urbane.

DISPREŢUL FAŢĂ DE EDUCAŢIE ÎNSEAMNĂ DISPREŢ FAŢĂ DE VIITOR

de Octavian LUPU

„Azi nu voi merge la şcoală”, mi-am spus în acea dimineaţă de sfârşit de mai, ferm hotărât să îmi continui obiceiul de a nu mai frecventa orele de clasă primară. Nu era prima oară când procedam în felul acesta şi în mare măsură mă apropiasem de pragul periculos al abandonului şcolar din cauza absenţelor nemotivate acumulate pe tot parcursul ultimului an de învăţământ. Eram în clasa a treia, dar nu avem dorinţa de a mai absolvi vreodată etapele puse înaintea mea de un sistem educaţional care nu mă motiva în nici un fel să merg mai departe.

Şi nu era vorba de lipsă de interes din partea mea. Dimpotrivă, întotdeauna am fost atras de cunoaşterea lucrurilor de valoare şi de împărtăşirea cunoştinţelor dobândite prin experienţă şi învăţare. Îmi plăcea foarte mult istoria, fiindcă reuşeam să retrăiesc etape impresionante din istoria umanităţii şi îmi oferea şansa de a intui principii de valoare din derularea diferitelor evenimente marcante consemnate de-a lungul veacurilor. De asemenea, matematica mi se părea interesantă prin formalismul abstract ce îţi permitea să exprimi exact realitatea imediată în modele ce ulterior se constituiau ca un fundament pentru alte discipline „exacte” în genul fizicii sau chimiei.