Scriere şi oralitate

06/04/2015

foto_Delia-Florea_crop

de Cornel MĂRGINEAN

Întrebare: Cine nu ştie cu adevărat? Răspuns: Acela care nu scrie!
Această remarcă nu este valabilă doar în tehnică, unde este vizibilă şi evidentă, ci în orice domeniu social în care sunt necesare cunoştinţe.
Doar unele genii ale lumii şi-au permis o oralitate completă, lăsând în urma lor comentarii inepuizabile, scrise de către urmaşi.

Scrisul este o amprentă a unui om, un tipar grafic al psihicului său. Dar este, mai ales, o oglindă a ceea ce ştie şi cum ştie. La prima vedere, unele domenii par a fi orale, cele sociale de comunicare, religioase cu precădere, în care nu excelează scrisul. În mod paradoxal însă, în aceste domenii scrisul presupune mai mult decât cunoaştere: o temeinicie a acelei cunoaşteri.

Cel ce se teme de scris este un om care se teme de propriile limite. Cunoştinţele lui nu sunt câştigate prin propriul său înţeles, ci sunt împrumutate sau găsite întâmplător, în surse orale. Izvorul autentic al scrisului este lectura.

Din păcate, la români scrisul este privit ca o povară. Teama de scris vine dintr-o instrucţie superficială, suferindă încă din şcoala primară. Pare a fi necesară o materie în învăţământ în afara a ceea ce este ,,limba şi literatura română (maternă)”, care să aducă un nou mod de înţelegere celor două tipuri de comunicare, cea scrisă şi cea orală. Citește restul acestei intrări »