Ce-i prea mult nu-i sănătos. Punct după punct… Și altele

05/02/2022

de Angela-Monica JUCAN

MOTTO: „Arta – spunea el [Ion Luca Caragiale] – cere conştiinţă. Fără un perfect simț de onorabilitate literară nu se pot scrie lucruri de seamă… Ca în toate şi în literatură se pretinde o cinste profesională, un prestigiu de atelier… Ce crezi tu, în cîte ape n-am scăldat eu «Hanul lui Mînjoală»? Ce să mai vorbesc de melodia frazei, de ferecătură, de ritmul vorbelor… Iaca, numai interpuncţia… Cîţi nu înţeleg că interpuncţia e gesticularea gîndirii… Vezi, pe mine mă frămîntă astea, mă rod… Nu se poate artă fără migăleală… Cu vremea îţi cresc tot mai mult scrupulele de conştiinţă… Dac-o fi să îmbătrînesc, ştii cum să-mi ziceţi? Să-mi ziceţi, Moş Virgulă!…” – Octavian Goga, Două morminte, Bucureşti, 1916, p. 13.

Mai nou, se pune punct, vorba lui Creangă, „cu chiuita” după semnul întrebării sau al exclamării când acestea încheie propoziția sau fraza, ba destul de des și după punctele de suspensie din final de comunicat (adică apar patru puncte). Internetul funcționează propagandistic, și s-au contaminat chiar și unii cu bună și nu de azi pregătire superioară, inclusiv filologică.

Până în 1989, nu s-a întâlnit așa ceva – editurile și redacțiile periodicelor aveau editori, lectori, redactori competenți, bloguri nu existau. Acum, oricine, oricât de neștiutor ar fi în ale limbii, publică orice și, mai ales, oricum (după „știința” lui), ba își deschide și editură, redacțiile au tot mai slab pregătiți jurnaliști – licențiați sau amatori, nu contează –, care-și spun „redactori”, „reporteri”, „documentariști” etc., funcția de corector e aproape desființată. Astfel, textele abundă în greșeli de toate felurile, între care, punctul după punct. Căci semnul întrebării, semnul exclamării și punctele de suspensie sânt, cu precădere, puncte, puncte care au, grafic, ceva în plus față de punctul simplu. Am spus „cu precădere”, fiindcă sânt și situații în care aceste semne pot apărea în interiorul propoziției/frazei (chiar foarte des puncte punctele). Nu voi detalia aici varietatea particularităților de acest fel – aceasta ar depăși prea mult sfera tematică a articolului de față.

Orice semn… semnalizează ceva (la mintea cocoșului). Citește restul acestei intrări »


C-un (sau… cu-n?) și altele

31/08/2021

AMJ_foto_Delia_Floreade Angela-Monica JUCAN

Sacrificarea lui cu prin eliziune sau sacrificarea lui un prin afereză? – „aceasta-i întrebarea” nehamletiană.

Unii „știu” și greșesc, alții nu știu și întreabă sau se întreabă dacă se va fi scriind c-un sau cu-n. Mulți au gusturi ortografice și și le satisfac. Destui își dau cu părerea. Unii nimeresc răspunsul corect, deși concluzia lor este nepolenizată de cunoștințe fonetice și morfologice. Așa este simpatica idee că se scrie c-un, prin comparație cu neproblematicul c-o, deci u cade de la cu, pentru că în c-o prepoziția e cea care a rămas fără u. Bine, dar de la o ce-ar putea să cadă?! Iar deducția că nu poate fi corect cu-n din cauză că linioara care-l precedă pe n ar înlocui neapărat (?!) un î este și mai naivă. Am întâlnit și aiureala după care doar părțile secundare de vorbire (între care, desigur, prepoziția) pot fi supuse ciuntirii.

În materie de ortografie, când ne aflăm în dubiu, substituția poate fi de multe ori salvatoare, dar nu făcută după ureche. În ce-l privește pe c-un, ca metodă de lămurire, Citește restul acestei intrări »


ÎN IDEEA DE A SCRIE: CORUL ÎNDREPTĂTOR

12/11/2012

de Nicolae ŞTEF (Strasbourg)

Epicurianul: Într-o asemenea spirală, ar fi desuet şi

fără bun-simţ să excludem roata sau banul de la o numire

regală. Chiar dacă un teocrat le-ar desconsidera pe

motive de perisabilitate, am putea spune că dreptatea

lui s-ar rezuma la insul luat individual în static, dar nu şi

în punctul istoric de dăinuire a neamului într-un alt

neam. Astfel rostesc: Printre zecile de mii de frânturi

care au zguduit mişcarea umanităţii, ar fi indicat să întrebăm

care ar fi ideea supremă, singura şi privitoare de

sus, cuprinzătoarea tuturor celorlalte faceri mentale?

Această întâietate am zice că se leagă de o forţă

axiologică proprie, un fel de mecanism integru de

autoguvernare ce nu necesită nici o formă de subordonare.

De aici pleacă aspectul de bază care ipso facto o

separă. Dar ecartul e doar o înălţare întrucât această

idee căutată este supremă. Reformulând inocenţa

precedentă, propun următoarea: Care idee ar fi în stare

să domine oricare altă idee reprodusă sau creată de ins?

Totuşi, ideile nu pot fi continuate sau amintite în

lipsa unui afect, fie el ură sau dragoste cruntă. Ideile se

raportează prin simţ ceea ce ne îndeamnă a spune

convingeri şi nu idei. Mai mult, traiectul de simţ îi

conferă o individualizare, o atestare că e ştiută. Am fi

înclinaţi a crede că o astfel de calitate supremă se

scindează în părţi spre convingeri şi convingeri. Citește restul acestei intrări »