C-un (sau… cu-n?) și altele

31/08/2021

AMJ_foto_Delia_Floreade Angela-Monica JUCAN

Sacrificarea lui cu prin eliziune sau sacrificarea lui un prin afereză? – „aceasta-i întrebarea” nehamletiană.

Unii „știu” și greșesc, alții nu știu și întreabă sau se întreabă dacă se va fi scriind c-un sau cu-n. Mulți au gusturi ortografice și și le satisfac. Destui își dau cu părerea. Unii nimeresc răspunsul corect, deși concluzia lor este nepolenizată de cunoștințe fonetice și morfologice. Așa este simpatica idee că se scrie c-un, prin comparație cu neproblematicul c-o, deci u cade de la cu, pentru că în c-o prepoziția e cea care a rămas fără u. Bine, dar de la o ce-ar putea să cadă?! Iar deducția că nu poate fi corect cu-n din cauză că linioara care-l precedă pe n ar înlocui neapărat (?!) un î este și mai naivă. Am întâlnit și aiureala după care doar părțile secundare de vorbire (între care, desigur, prepoziția) pot fi supuse ciuntirii.

În materie de ortografie, când ne aflăm în dubiu, substituția poate fi de multe ori salvatoare, dar nu făcută după ureche. În ce-l privește pe c-un, ca metodă de lămurire, Citește restul acestei intrări »


ÎN IDEEA DE A SCRIE: CORUL ÎNDREPTĂTOR

12/11/2012

de Nicolae ŞTEF (Strasbourg)

Epicurianul: Într-o asemenea spirală, ar fi desuet şi

fără bun-simţ să excludem roata sau banul de la o numire

regală. Chiar dacă un teocrat le-ar desconsidera pe

motive de perisabilitate, am putea spune că dreptatea

lui s-ar rezuma la insul luat individual în static, dar nu şi

în punctul istoric de dăinuire a neamului într-un alt

neam. Astfel rostesc: Printre zecile de mii de frânturi

care au zguduit mişcarea umanităţii, ar fi indicat să întrebăm

care ar fi ideea supremă, singura şi privitoare de

sus, cuprinzătoarea tuturor celorlalte faceri mentale?

Această întâietate am zice că se leagă de o forţă

axiologică proprie, un fel de mecanism integru de

autoguvernare ce nu necesită nici o formă de subordonare.

De aici pleacă aspectul de bază care ipso facto o

separă. Dar ecartul e doar o înălţare întrucât această

idee căutată este supremă. Reformulând inocenţa

precedentă, propun următoarea: Care idee ar fi în stare

să domine oricare altă idee reprodusă sau creată de ins?

Totuşi, ideile nu pot fi continuate sau amintite în

lipsa unui afect, fie el ură sau dragoste cruntă. Ideile se

raportează prin simţ ceea ce ne îndeamnă a spune

convingeri şi nu idei. Mai mult, traiectul de simţ îi

conferă o individualizare, o atestare că e ştiută. Am fi

înclinaţi a crede că o astfel de calitate supremă se

scindează în părţi spre convingeri şi convingeri. Citește restul acestei intrări »