Scrisoare pastorală – Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi – Anul XI (2013) nr. 267 (1-15 Decembrie)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Cununa veacurilor. Ziua de 1 Decembrie nu a fost o întâmplare, un accident în istoria poporului român. Ea a fost împlinirea unei aspiraţii de veacuri, răsplata unui lung şir de lupte, de jertfe, de lacrimi şi de speranţe. Voievozi şi domni, ostaşi, plăieşi, ţărani şi voinici ai neamului au însemnat cu jertfa vieţii lor această speranţă pe răbojul istoriei, rămânându-le oasele pe câmpurile de luptă, în morminte fără cruce şi amintirea în sufletele celor dragi. Basarabi şi Muşatini, Mircea, Ştefan, Mihai şi Brâncoveanu, Horea, Tudor, paşoptişti şi unionişti, ştiuţi şi neştiuţi arhitecţi ai Independenţei şi ai Primului Război Mondial şi-au pus amprenta pe cronica idealului unităţii româneşti. Alături de aceştia cităm pe ostenitorii cărţii şi altarului românesc, fie că s-au numit Coresi, Macarie, Varlaam, Ivireanul, Dosoftei, Movilă, Neculce sau Costin, Cantemir, Cantacuzinii, Bălcescu, Kogălniceanu, Xenopol, Iorga şi mulţi, mulţi alţii.

Pe poteci de munte numai de ei ştiute, românii treceau noaptea munţii cu sacii în spinare plini cu manuscrise, iar mai târziu cu cărţi în limba românească şi le răspândeau în toată Transilvania, până în Ţara de Sus a Bucovinei, ori treceau Prutul şi le duceau în satele şi cetăţile basarabene. Aproape două mii de ani, Biserica Ortodoxă Română a lucrat pe-ncetul la temelia marelui act istoric de la 1918.

Însăşi Marea Adunare populară de la Blaj din 1848 nu era altceva decât expresia conştiinţei unităţii de neam, de limbă şi de religie a românilor din toate provinciile româneşti. Unirea de la 1859 a fost o nouă etapă în înfăptuirea marelui act al Unirii de la 1918. Ea a arătat însă, atât neamului românesc, cât şi lumii întregi, că unirea românilor nu este un calcul diplomatic, un artificiu strategic al unor politicieni, ci este o realitate şi o necesitate, care trebuie recunoscută. Naţiunea română se impunea în concertul popoarelor europene cu o identitate inconfundabilă, cu nişte realităţi politico-sociale specifice, cu o voinţă de neînfrânt, cu nişte idealuri mature şi juste. Unirea de la 1859 dovedea fraţilor din Transilvania, din Basarabia şi din Bucovina, că unitatea este voită de toţi, că este posibilă, în ciuda tuturor vicistitudinilor. Unirea de la 1859 le întărea tuturor speranţele în realizarea apropiată a României Mari. Mai era un pas, un pas mic în politica europeană; un pas uriaş în politica românească. Pentru înfăptuirea lui au militat toate forţele politice, sociale, culturale şi bisericeşti. Toţi ca unul, fiecare cu specificul său, au adus o parte de contribuţie la realizarea speratului act de la 1918.