Despre calităţile aproapelui

de dr. Teodor ARDELEAN
Directorul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare

prof. dr. Teodor Ardelean

Zilele trecute un vechi amic din urbea noastră mi-a făcut, în doar câteva cuvinte, o radiografie extrem de interesantă. „Tu ai cea mai mare problemă în a-ţi administra propriile succese. Iar succesele îţi vin pentru că ştii să vezi la alţii numai părţile bune…”. Constatarea, venită din partea unui om simplu, nesofisticat prin cursuri de propulsare profesională, m-a făcut să-mi aduc aminte de o spusă a lui Sigmund Freud, marele savant în delicatul domeniu al psihiatriei. Şi, aducându-mi aminte spusa, mi-am închipuit că şi „marele doctor” a întâlnit un om cu multă minte (sau mai mulţi!), tot dintre cei cu „certificare” de la şcoala vieţii. Zis-a Freud: „Fiecare om pe care îl întâlnesc în drumul meu îmi este superior prin ceva!”. Când studenţii au auzit această aserţiune au dat drumul unui râs special, mascat de grija de a nu râde când nu este cazul. „Dar, domnule profesor, Dvs. sunteţi superior tuturor celor pe care îi cunoaştem… Cum puteţi susţine aşa ceva?” – a îndrăznit unul dintre studenţi. „Mai gândiţi-vă la ce v-am spus! Şi încercaţi şi voi, cu fiecare om pe care îl întâlniţi, să găsiţi la el acel „ceva” care cu adevărat să vă fie superior!”.

Da, aşa este. Fiecare om ne este superior prin ceva. Poate e mai blând, sau poate mai năvalnic, în vremuri care cer asemenea calităţi. Poate e mai cumpătat… Mai profund…

Cine este egoul?!

MOTTO: „Egoul este acea parte a instinctului care a fost modificată prin influența directă a lumii exterioare […]” – Sigmund Freud (1856-1939)

de jr. col. (r) dr. Eugen-Nicolae ROTĂRESCU

La naştere, fiinţa umană nu cunoaşte egoul. Mai târziu, omul deprinde capacitatea de conştientizare, şi egoul îşi intră în drepturile sale.
Fiecare om are egoul său personal.

Dar cine este egoul? Termenul este cunoscut din vremuri imemoriale şi este tot mai des utilizat în zilele noastre. Conceptul de ego este definit în raport cu referinţele autorilor: după unii, el reprezintă partea negativă a omului, care trebuie eliminată pentru a evolua spiritual, iar pentru alţii, el este partea funcţională a fiinţei umane, necesară pentru a răzbi în lumea înconjurătoare.

The Metamorphoses of the soteriological archetype

de lect. univ. dr. Vasile CHIRA
Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” Sibiu

In 1909 Jung was invited together with Freud to give a series of lectures at the Clark University of Worcester, Massachusetts. He told the father of psychoanalysis about one of his strange dreams, dream of whose interpretation and, obviously, assumption led at length to the split between the younger Jung and Sigmund Freud. Jung had dreamed that he was living on the top level of an old, but elegantly decorated house. Amazed by the fact that he is the owner of such a house, he comes down to examine the ground floor. Here, the things look even older. Then, casting a look at the floor, he discovers a hook in one of the stone slabs. Giving it a pull, the slabs rises, and some stone stairs show before his eyes, leading the way to the depths. Climbing down those steps, he enters a cave dug in the rock. Down, in the dust, he sees bones and potsherd and, among them, two human skulls half disintegrated by the weather[1].

Metamorfozele arhetipului soteriologic

de lect. univ. dr. Vasile CHIRA
Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” Sibiu

Invitat în 1909 alături de Freud să ţină un ciclu de conferinţe la Clark University din Worchester (statul Massachusetts), Jung relatează întemeietorului psihanalizei unul dintre visele sale stranii, vis a cărui interpretare şi, evident, asumare au dus în cele din urmă la despărţirea mai tânărului Jung de Sigmund Freud. Jung visase că locuia la etajul superior al unei case vechi, elegant împodobită. Uimit de faptul că este proprietarul unei astfel de case, coboară să examineze parterul. Aici lucurile păreau şi mai vechi. Uitându-se mai atent la podea, descoperă într-una din dalele de piatră un belciug. Trăgând de el, dala se ridică înfăţişându-i-se înaintea ochilor câteva trepte de piatră, care duceau în adâncuri. Coborând treptele, intră într-o grotă săpată în stâncă. Pe jos, în ţărână, văzu oase şi cioburi de lut, printre care şi două cranii umane roase de intemperii[i].

Casa era un analogon al sufletului. Camera de la etaj reprezenta viaţa lui conştientă. Parterul era inconştientul personal, iar subsolul (adâncul) închipuia inconştientul colectiv.

CU SAU FĂRĂ RELIGIE?

de Vavila POPOVICI,
Carolina de Nord

Am citit cu surprindere articole recent publicate cu privire la religie, precum şi comentariile. Din multe articole reiese, dureros de tare, dorinţa de a îngropa credinţa celor mulţi. Cum de a reuşit comunismul să infiltreze atât de adânc ideologia sa ateistă? Un preot ne-a amintit că sovieticii chiar aveau manuale precum Călăuza ateistului, o carte apărută în România în 1961. Cât de inconştienţi putem fi, de a nu vedea repercusiunile acestei ideologii asupra generaţiilor următoare, comportamentul care se manifestă cu ură şi fără de iubire în relaţiile cu semenii? Cum de nu ne-am putut trezi încă de sub influenţa materialismului? Şi când va fi aceasta? Cum se pot uita însuşirile sufleteşti ale poporului român, credinţa sa de veacuri? Cum de nu se înţelege că viaţa unui popor este preţuită după acele însuşiri, după nivelul spiritualităţii sale? Cum de nu suntem conştienţi că puterea sufletească este mobilul mişcării în viaţa noastră, că este, în principal, ceea ce are mai bun naţia? Ne dorim, în prezent, o schimbare a mentalităţii, dar ea ar trebui să rămână cu rădăcinile ei, să crească ca un pom, să se dezvolte şi să dea roade, în modernitate. Dacă nu privim în sus şi nu vrem să creştem, şi ne aplecăm ramurile în jos, atingând noroiul existent, unde vom ajunge? Aşa cum fiecare om are o menire pe acest pământ, aşa şi fiecare popor are menirea sa. Nu vrem să mergem pe calea arătată de divinitate, ne vom nărui! Nu putem închide ochii şi nu putem rămâne pasivi în faţa gândirii multor rătăciţi. Cineva a profeţit că vom ajunge să nu ne mai înţelegem între noi, şi, vai!, cred că suntem în acest punct. La ce mai putem spera? Şi pe când?

Vina, „bat-o vina”!

„Caracteristica vinovaţilor este neliniştea” (Seneca).

de Vavila POPOVICI
Carolina de Nord

Abaterea de la ceea ce este considerat a fi drept bun se defineşte ca vină, ea se hotărăşte în justiţie, implicând şi pedeapsa respectivă. Fapta comisă de cel vinovat o numim vinovăţie, un sentiment pe care îl încearcă cel vinovat şi care poate fi simţit cu intensităţi diferite, sau poate chiar lipsi. Este o stare emotivă negativă şi dureroasă, se manifestă în mai multe feluri, având şi cauze diferite: omul simte că a încălcat un cod moral sau anumite valori etice, a rănit pe cineva, nu a făcut ceva ce trebuia făcut etc., se analizează, ajunge la concluzia că este vinovat şi se autopedepseşte, sau este învinuit şi pedepsit. Dacă nu-i pasă, adică nu simte îndeajuns, va trece peste aceste emoţii şi va fi dispus şi altădată să treacă tot cu atâta uşurinţă peste ele. Sau, săvârşeşte o altă vină – minte! Normal ar fi să se pornească de la adevărul că oamenii sunt supuşi greşelilor, că se poate ceva învăţa din ele, că trebuie să fim moderaţi în concluzii şi acţiuni, deoarece sentimentul de culpabilitate nelinişteşte sufletul. Ne victimizăm sau suntem victimizaţi şi suferim. Vinovăţia strică echilibrul energetic al organismului, afectează judecata şi repercusiunile sunt uneori dramatice.

Într-un articol al doctorului şi psihologului austriac Alfred Adler (1870-1937) intitulat Vina şi sentimentele de vinovăţie, se specifică că „vina este atrasă de comiterea unui act interzis de către legile societăţii, legi stabilite pentru a proteja indivizii de acţiunile semenilor lor”, menţionând totodată că „ele au fost notate în cele zece porunci, care reglementează punctele esenţiale ale comportamentului dintre oameni. Caracterul de «liber arbitru» imanent în conceptul de responsabilitate, face individul răspunzător pentru alegerea comportamentului său; dacă această alegere contravine legilor traiului în comun, dacă este o alegere antisocială, atunci efectul unei asemenea acţiuni poate conduce la facerea persoanei vinovată de o infracţiune, delincvenţă sau păcat”. Este momentul de a ne aminti din Decalog, porunca a şasea – „Să nu ucizi”; porunca a opta – „Să nu furi”; porunca a noua – „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău”; porunca a zecea – „Să nu pofteşti nimic ce este al aproapelui tău”.