Rolul familiei în formarea personalităţii

26/05/2015

de prof. Mircea BOTIŞ, pr. Radu BOTIŞ

Familia, şcoala şi alte microgrupuri sociale (strada, cartierul, grupul de prieteni), constituie medii de viaţă cu ponderi diferite de influenţare asupra copilului. Comportamentul acestuia nu poate fi foto_Amza Jucanînţeles decât totalizând ansamblul acestor influenţe.

Privită ca nucleu social, familia este prima care influenţează dezvoltarea omului, punându-şi amprenta pe întreaga sa personalitate. Cea dintâi şcoală a omului a fost şi rămâne familia. Familia este considerată colectivitatea socială cea mai potrivită pentru formarea omului, deoarece îi oferă modelele rolurilor sociale pe care le are de îndeplinit în funcţie de sex, vârstă şi pregătire.

În prima copilărie, semnalăm ca fiind mai importantă relaţia dintre mediul familial şi dezvoltarea limbajului. Calitatea modelului lingvistic pe care îl oferă copilului membrii familiei, în special mama, influenţează dezvoltarea gândirii acestuia.

În perioada şcolarizării, randamentul la învăţătură va depinde în mare măsură de posibilitatea oferită copilului de a învăţa anumite lucruri din ambianţa familială şi din diferitele împrejurări de viaţă din afara acesteia, în care va fi pus în mod conştient de părinţi (petrecerea vacanţelor în medii naturale diferite, vizite la muzee, expoziţii, vizionarea unor spectacole, lecturi etc.). Citește restul acestei intrări »


Trei priviri şi plângere

01/04/2015

de Cornel MĂRGINEAN

de Cornel MĂRGINEAN Nu sunt importanţi oamenii care pleacă, ci oamenii care rămân. Oamenii care pleacă se eliberează de ceilalţi prin însingurare voluntară. Cei care rămân se eliberează, drept răsplată, de ei înşişi, chiar dacă plâng. Între omul ,,personal” şi omul ,,social” se află un pod şubred deasupra unui hău. Omul ,,personal” nu se recunoaşte pe sine decât în singurătate. El este pustnicul. Omul ,,social” se minte dacă nu reuşeşte să se privească şi singur. Ce va face el? Ce face un om în prea multă singurătate? Plânge. De ce plânge? Singurătatea devine o oglindă în care el se uită şi nu vede pe nimeni. Înţelegând că nu există singur, un om va plânge.Nu sunt importanţi oamenii care pleacă, ci oamenii care rămân.
Oamenii care pleacă se eliberează de ceilalţi prin însingurare voluntară.
Cei care rămân se eliberează, drept răsplată, de ei înşişi, chiar dacă plâng.

Între omul ,,personal” şi omul ,,social” se află un pod şubred Solitudine_foto_Delia Floreadeasupra unui hău.
Omul ,,personal” nu se recunoaşte pe sine decât în singurătate. El este pustnicul.
Omul ,,social” se minte dacă nu reuşeşte să se privească şi singur. Ce va face el?

Ce face un om în prea multă singurătate? Plânge. De ce plânge? Singurătatea devine o oglindă în care el se uită şi nu vede pe nimeni. Citește restul acestei intrări »