STATUIA ÎNSUFLEȚITĂ

04/02/2021

de Daniela VÎLCEANU

Mi-e frig, mi-a amorțit o mână, ieri mă tăia o durere peste mijloc
Sunt statuia condamnată să te aștept în același loc
De-un timp port haine de omăt, peste ochi un văl de ceață
Piatra din care-s construită lasă impresia că-s lipsită de viață.
În palma mea timpul își depune anotimpurile
Am legat prietenii cu liliecii să-mi pot înfrunta temerile
Trăiesc în aceeași rutină nesfârșită
Așteptându-te, număr pași străini pe-aleea pietruită.
Uneori, apari de nicăieri, în loc de inimă ai un gol în piept
Pari ireal, secat de gânduri, chiar absent
Iubindu-te tainic în păcat mă îmbrac,
Mă sfarm, mă macin, de principii mă dezbrac,
Nu simți, dar cu răceala ochilor de piatră te sorb,
Mă curăț cu ploi și prind putere de orice vină să te absolv…
Ultima noutate, creanga teiului vecin a născut câțiva muguri
O rază de soare i-alintă, mă-ncearcă o mie gânduri
Am bătut palma cu divinitatea, chiar mi-a promis primăvară
Par fără suflet, dar speranța că vei trece pe-alee mă-nfioară. Citește restul acestei intrări »