Scrisoare pastorală. Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XVI (2017), nr. 360 (16-31 octombrie)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriași!

Plin sau gol. Mereu i-am auzit pe semenii mei făcând comparații. Până în 1989, se făceau comparații cu situația de dinainte de război. Majoritatea își aminteau cu nostalgie de vremurile acelea, când aveau pământul lor, când umpleau podul, magazia și pătulul de bucate, când nu dădeau cote, când nu li se lua pământul. Un țigan mi-a spus: „Înainte era mai bune, părinte! Aveam libertate! Nu te întreba nici Dumnezeu unde te duci și de unde vii!” A fost singurul om care a pus mai presus de bunurile materiale libertatea. Românii socoteau pe primul plan averea, hrana, bunăstarea, țiganul libertatea.
După revoluție, când s-au deschis granițele și a început roitul, comparațiile au continuat, însă de data aceasta pe alte planuri.

Scrisoare pastorală. Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XIV (2015), nr. 300 (16-30 aprilie)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriaşi! Hristos a înviat!

„Scrisoarea pastorală” la ceas aniversar. Cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns la numărul 300 al „Scrisorii pastorale”. Când am pornit la drum, nu m-am gândit că vom ajunge vreodată la o asemenea performanţă. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru puterea, sănătatea şi răbdarea pe care mi le-a dat să duc această sarcină! Vă mulţumesc Dumneavoastră, enoriaşi şi susţinători ai parohiei noastre de aproape şi de departe, fiindcă mi-aţi asigurat baza materială! Mulţumesc tuturor celor ce s-au ostenit să răspândească în parohie această „publicaţie”. Aş menţiona în acest sens, în mod deosebit pe Motreanu Elena, Curea Ioana, Luca Mihai, Gheran Paraschiva, Coman Elena, Gârbovan Aurica şi Şonea Floarea şi alţiidin Bârda; Bobiţ Gheorghe, Boncioc Daniel, Popescu Maria, Iordache Mihai, Coman Gheorghe, Voican Ion, Pera Dumitru, Oproiu Elisabeta, Popescu Valeria, Paicu Domnica, Dima Vasile, Bazavan Constantina, Meilă Ioana, Borugă Norica, Oprişan Elena, Surugiu Vergina, Haidamac Miroana şi alţii din Malovăţ, care s-au străduit să răspândească din casă în casă „Scrisoarea Pastorală”. Mulţumesc conducerii unor publicaţii din ţară şi din străinătate, care au preluat „Scrisoarea pastorală” integral sau parţial şi au răspândit-o mai mult decât ne-am fi închipuit când am plecat la drum. Menţionăm în acest sens revistele „Observatorul” (Toronto – Canada), „Bibliotheca septentrionalis” (Baia Mare – MM), „Naţiunea” (Bucureşti), „Omniscop” (Craiova), „Appolon” (Mizil), „Appolon junior” (Mizil), Fereastra (Slobozia – IL) şi lista ar putea continua. Mulţumesc celor ce ne-au încurajat să continuăm, când puneam sub semnul întrebării dacă se merită sau nu acest efort.

Scrisoare pastorală. Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XIII (2014), nr. 288 (16-31 octombrie)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei!

Păcate şi păcătoşi! De câtva timp, în multe publicaţii interne şi internaţionale se face mare caz cu privire la două atitudini pe care le-a avut papa Francisc al II-lea recent. La ultimul conciliu, papa ar fi susţinut că şi homosexualii au părţi bune, care ar trebui valorificate; la o conferinţă din mediul academic, papa a afirmat că s-ar putea ca bing-bangul primordial să fie adevărat, oricum, Dumnezeu este cel care ştie mai bine acest lucru.

Nu ştiu ce-au scris publicaţiile bisericeşti catolice despre aceste afirmaţii. Analizându-le însă mai atent, am ajuns la concluzia că papa a ştiut ce vorbeşte. Caracterizat în termeni lumeşti, am putea spune că papa s-a dovedit încă o dată a fi un mare diplomat; caracterizat în termeni bisericeşti, am putea spune că papa s-a dovedit a fi un bun păstor, un arhiereu cu mult tact pastoral.

În primul caz incriminat, comentatorii s-au grăbit să-l pună la zid. Papa nu a acceptat homosexualitatea; n-a făcut din unul dintre cele mai mari păcate o virtute. Dimpotrivă. Papa n-a acceptat păcatul, ci a întins o mână păcătoşilor, celor ce practică acel păcat. Nu făcea altceva decât să împlinească cuvântul Mântuitorului: Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui! Mântuitorul Însuşi nu a venit în lume pentru cei care nu au nevoie de mântuire, ci tocmai pentru păcătoşi, şi S-a jertfit pentru mântuirea lor. Aşadar, papa şi-a făcut doar datoria în acest caz.

Scrisoare pastorală – foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XIII (2014), nr. 286 (16-30 septembrie)

de pr. Al. Stănciulescu-Bârda

Dragii mei enoriaşi!

Otrăvuri, otrăvitori şi otrăviţi. Trăim vremuri fără precedent. Niciodată nu s-a purtat o campanie, la nivel global, de otrăvire a populaţiei, ca astăzi. Toţi suntem conştienţi de aceasta şi totuşi…, în mod tacit, acceptăm şi mergem mai departe. Cât mai mergem! Ca niciodată, majoritatea ne hrănim cu alimente luate „de la raft”, adică din magazine. Uitaţi-vă pe etichetele produselor respective şi veţi vedea că în compoziţia alimentelor acelora intră multe-multe substanţe chimice. Au tot felul de denumiri, care mai de care mai sofisticate şi mai complicate. Unele sunt numerotate. Vezi astfel că sunt sute de „E”-uri, care asigură culoarea, gustul, rezitenţa alimentului respectiv. Unele alimente sunt produse în laboratore, în fabrici, pe bază de produse chimice, fără nimic natural în ele. Auzeam că au reuşit chinezii să producă pe bandă ouă sintetice, adică numai din substanţe chimice. Dar câte altele nu sunt astfel. Rafturile gem sub greutatea băuturilor. Unele alcoolice, altele nealcoolice, dar toate îndopate cu substanţe chimice. Despre unele sucuri, foarte bune la gust, se spune că sunt folosite pentru îndepărtarea ruginei de pe şuruburi, la curăţirea străzilor murdare de sânge, ca urmare a accidentelor. Se spune că dacă pui un astfel de suc într-un pahar şi în pahar pui bucăţi de grăsime sau de ficat, după o noapte nu mai găseşti decât sucul. A dizolvat totul.

Cumpărăm din pieţe legume şi fructe. Au aspect frumos, au rezistenţă, nu sunt viermănoase, nu sunt bolnave, dar nu au gust. Sunt suprasaturate cu îngrăşăminte, erbicide, pesticide etc. Toate acestea sunt otrăvuri puternice, care se păstrează în bună parte în produsele respective, pe care le consumăm noi. De la un deceniu la altul, astfel de otrăvuri devin tot mai puternice, pentru a fi eficace. Aşa, bunăoară, gândacul de Colorado era combătut cândva cu DDT. Astăzi, dacă mai prăfuieşti cartofii cu DDT, gândacii vor râde de tine. Alte substanţe chimice mult mai puterice le mai vin de hac. Mai mult, abia de curând s-a stabilit că DDT-ul este substanţă cancerigenă. Aşadar, zeci de ani am consumat această otravă şi ne mai mirăm de ce sunt atâtea cazuri de cancer!

Pământul e intoxicat de substanţe chimice de tot felul. În 1994 mi-am cumpărat o motosapă şi am lucrat pământul, dar n-am mai văzut o râmă. Altădată, pe vremea când eram copil, când săpa tăticu la cazma, râmele erau ca rădăcinile buruienilor. Fără substanţe chimice, pământul nu mai rodeşte. Este secătuit, bolnav, obosit. Apele sunt intoxicate şi ele. Îngrăşămintele, erbicidele şi pesticidele, ca şi alte substanţe chimice de tot felul, se scurg în pământ şi ajung la pânza freatică de adâncime. Asfel, se otrăvesc fântânile, izvoarele, râurile şi toate celelalte. Se evaporă apa de pe pământ şi de pe suprafaţa fluviilor, mărilor şi oceanelor şi ridică spre înălţimi particule minuscule de substanţe chimice. Acestea se întâlnesc acolo cu alte substanţe chimice ridicate odată cu fumul şi cu praful. Revin pe pământ în stropii de ploaie şi ard vegetaţia. Spunem că au fost „ploi acide”. Dumnezeu ştie ce otrăvuri au fost în acele picături de apă şi de pe unde au provenit.

Scrisoare pastorală, foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XIII (2014), nr. 285 (1-15 septembrie)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriaşi!

Idolii vremii noastre. Sentimentul religios a fost înnăscut în om. A venit cu el pe lume. Oriunde a existat o comunitate omenească, a existat şi o manifestare religioasă, indiferent ce forme a îmbrăcat ea. Descoperirile arheologice dovedesc cu prisosinţă acest lucru. Sunt scoase la lumină obiecte de cult, sunt identificate tot felul de practici rituale de înmormântare care spun că acea populaţie a avut o credinţă religioasă. Omul dintotdeauna a fost conştient că trebuie să existe o forţă supranaturală creatoare şi conducătoare a universului şi a încercat să cunoască această forţă. A socotit că este un element al naturii: soarele, luna, stelele, munţii, apele, copacii, pietrele; a socotit că este sub forma unei fiinţe omeneşti nevăzute, extraordinar de puternice; a crezut că este o idee mai presus de lume. A socotit că fiecare element al naturii are deasupra o asemenea forţă protectoare: marea îl avea pe Poseidon, focul pe Hefaistos; timpul pe Cronos; fiecare activitate umană, bună sau rea, avea un zeu, un idol: comerţul pe Mercur, războiul pe Jupiter, vânătoarea pe Diana; fiecare însuşire sau trăsătură spirituală umană deosebită îşi avea zeul ei: frumuseţea pe Afrodita, înţelepciunea pe Sofia, beţia pe Bachus. Asta, ca să vorbim doar de religiile greco-romane. Şi la alte popoare era la fel: spre exemplu, la asirieni zeul binelui era Ormuz, al răului Ahriman. Exemplele pot continua. Erau popoare care aveau zeci de astfel de zei. Ele se numeau popoare politeiste. Puţine au fost popoarele monoteiste, adică cele care s-au închinat unei singure forţe supranaturale, care concentra în sine toate energiile. Am putea menţiona în acest sens pe evrei cu Iahve, pe daci cu Zamolxe, iar mai târziu creştinii, care-L cinstesc pe Dumnezeu.

Scrisoare pastorală – Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XIII (2014), nr. 284 (16-31 august 2014)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriaşi!

Materialişti şi idealişti. Aceste două cuvinte desemnează mai întâi două sisteme filosofice, care provin din antichitate. Materialiştii îl socotesc drept părinte al lor pe filosoful Aristotel, idealiştii pe filosoful Platon. Materialiştii socoteau că lumea s-a creat printr-o organizare de la sine a materiei; idealiştii socoteau că lumea pe care noi o vedem este o proiectare a lumii adevărate, lumea ideilor. Idealiştii s-au apropiat mult de unele religii, în special de creştinism şi au acceptat că lumea este creaţia lui Dumnezeu. Între cele două curente filosofice au fost întotdeauna dispute şi acestea nu se vor termina cât va fi lumea lume. Nu despre aceste aspecte doream să vă vorbesc.

Aş dori să mă refer la un alt înţeles al celor două cuvinte. Materialiştii sunt oamenii care pun accentul pe materie, pe bunurile materiale, pe plăcerile vieţii pământeşti, în timp ce idealiştii sunt oamenii care îşi dedică viaţa unor principii, învăţături, norme morale şi pun accentul pe viaţa viitoare. Materialiştii mai pot fi numiţi „oameni ai pământului”; idealiştii sunt numiţi şi „oameni ai cerului”. De multe ori, idealiştii sunt luaţi în râs de materialişti, fiind socotiţi „oameni cu capul în nori”, rupţi de realitate. Materialiştii stabilesc copiilor lor un drum în viaţă încă de când aceştia sunt în faşă. Se orientează spre profesiile în care sunt salarii mari, beneficii, relaţii sociale, mărire şi putere. Idealiştii îşi orientează copiii spre profesiile pentru care aceştia manifestă de mici chemare, vocaţie, talent, chiar dacă astfel de profesii sunt marginalizate, prost plătite, dispreţuite. Materialiştii sunt în stare să mituiască profesori ca să le dea copiilor lor note mari, să le asigure trecerea unor examene, să le procure copiilor tot felul de aparate, cât de scumpe, ca aceştia să poată să copieze la teze, la examene; idealiştii insistă ca odraslele lor să muncească, să înveţe, să-şi însuşească temeinic cunoştinţele şi nu ar fi în stare, nici picaţi cu smoală topită, să accepte o notă pe nedrept şi, mai ales, Doamne, fereşte, un examen cumpărat. Materialiştii mituiesc, plătesc în dreapta şi în stânga, apelează la tot felul de pile şi relaţii ca să obţină un loc de muncă mai căldicel pentru copiii lor; idealiştii aşteaptă cu dosarele şi diplomele sub braţ zile în şir la coadă pentru angajare, convinşi fiind că totul se face pe drept, legal, pe baza meritelor obţinute de-a lungul anilor de studii. Te miri cum o gâsculiţă care abia a trecut prin şcoală este angajată într-o firmă centrală, pe când şeful de promoţie, îndopat cu multe-multe cunoştinţe, abia găseşte un post la Cucuieţii din Deal sau la Crăcănaţii din Vale. Materialiştii îşi căsătoresc copiii cu parteneri care, musai, trebuie să aibă zestre cât mai solidă, funcţii cât mai bine plătite, vilă, maşină şi alte asemenea „calităţi”; idealiştii socotesc ca bază a căsniciei dragostea, înţelegerea, cinstea, buna-creştere.

Scrisoare pastorală. Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XIII (2014), nr. 282 (16-31 iulie)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei

A existat întotdeauna o categorie de oameni care au fost numiţi, pe bună dreptate, cu acest nume. Tradus, cuvântul ar însemna „oamenii proceselor”. De la bun început, facem precizarea că nu ne referim la acei oameni de bună-credinţă, care apelează la instanţele de judecată să-şi caute dreptatea. Este dreptul lor de cetăţeni, care aparţin unui stat de drept.

Procesomanii sunt însă acei oameni care frecventează judecătoriile şi tribunalele de la tinereţe până la bătrâneţe. Fie că au, fie că nu au motive, ei sunt acolo. Îi interesează problemele altora, care se judecă, dar îi interesează în primul rând cauzele lor. Când nu au probleme reale, şi le creează. Ei se judecă cu oricine şi pentru orice. Cunosc numeroase legi, cu care jonglează ca artiştii de la circ, ştiu să redacteze acţiuni, recursuri şi apeluri. Ştiu să recuze instanţele, să găsească motive pentru transferări de dosare, să ceară recursuri în anulare. Ştiu să acuze şi să bârfească oamenii legii. Toţi sunt răi, corupţi şi „cumpăraţi”, dacă se întâmplă să nu le dea dreptate; toţi sunt capabili, imparţiali şi incoruptibili, dacă se întâmplă să le dea dreptate. Ştiu să angajeze martori şi să-i înveţe ce să spună în faţa instanţei; ştiu să se angajeze ca martori de meserie şi să pledeze ca nişte avocaţi cu vechi ştate de plată. Ce mai! Cum, necum, ei trebuie să fie în tribunal prezenţi. Altfel nu s-ar simţi bine.

SCRISOARE PASTORALĂ – Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XIII (2014), nr. 281 (1-15 iulie)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriaşi!

Ţară-abator. Scade populaţia, scade! Numărul a coborât sub douăzeci de milioane, iar în urmă cu un sfert de veac se apropia de douăzeci şi trei! Populaţia îmbătrâneşte şi se stinge uşor-uşor. Ici-colea auzi de câte un nou-născut, în timp ce listele morţilor sunt kilometrice. Trec luni de zile şi nu văd o femeie gravidă. Toate sunt siluete, tinere şi frumoase! Rar mai vezi şi câte una bătrână, cu părul alb! Nu! Toate sunt numai sub treizeci de ani, după cum le arată părul, fardurile, portul. Satele, aceste rezervoare de populaţie ale ţării de altădată, sunt tot mai tăcute, tot mai triste sau pe cale de dispariţie. Se închid şcolile din lipsă de copii, nu se mai aud gălăgia şi strigătele de altădată, când până târziu în noapte copiii se jucau. Se pune problema că într-un viitor destul de apropiat fondurile de pensii se vor epuiza, fiindcă numărul cotizanţilor este tot mai mic, în timp ce beneficiarii sunt tot mai mulţi!

Situaţia nu este specifică numai ţării noastre, ci Europei întregi. Un continent îmbătrânit, un continent care a fost leagănul culturii şi civilizaţiei lumii întregi a scăpat frâiele în acest domeniu. Populaţia locală, europeană, îmbătrâneşte şi se împuţinează de la an la an, în timp ce valuri-valuri de asiatici şi africani o înlocuiesc. După două mii de ani de creştinism, Europa a devenit continentul cu cele mai multe şi mai grave probleme de morală. Fluturând flamura libertăţii şi a drepturilor omului, Europa a devenit propria sa victimă. Patimi de care altădată nici nu se făcea vorbire au ajuns azi să fie legalizate în multe state europene, făcând din continentul nostru patria destrăbălării şi a desfrâului. Continentul Atlantida a dispărut când a ajuns pe o anumită treaptă de dezvoltare tehnologică, după cum se spune, dispariţia ei semănând mai mult cu o sinucidere. Europa se sinucide uşor-uşor, zi de zi, tocmai prin politica ei aberantă privind „libertăţile” individului.

Scrisoare pastorală – Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XIII (2014), nr. 280 (16-30 iunie)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriaşi!

Unde eşti, tu, Poezie? Întotdeauna le-au plăcut românilor poeziile. Ei înşişi au fost poeţi. Şi ce mai poezii au făcut! Să ne amintim de doinele şi de baladele noastre, de cântecele de tot felul, care au legănat generaţii după generaţii. De când a deschis ochii, copilul şi-a auzit mama cântându-i şi spunându-i versuri. A fredonat în toată copilăria, păzind oile pe tăpşan, cântece. Şi-a spus gândurile şi simţămintele de tânăr îndrăgostit; şi-a exprimat dorurile, necazurile, bucuriile şi speranţele în tot restul vieţii sub formă de poezii cântate. Pleacă din lume „cântat” de cei dragi. Poeziile şi cântecele sunt învăţate de la cei mai în vârstă, ori sunt creaţii proprii.

Poezia şi cântecul au fost picăturile de fericire pe care Dumnezeu ni le-a dat din bucuria îngerilor şi din frumuseţile raiului ca să ne mai oblojim şi noi sufletul din când în când cu ele. Ne-a dat şi poeţi de excepţie, ca să fixeze mai bine şi mai potrivit gândurile şi simţămintele lor şi ale neamului. Poeziile şi cântecele ne-au fost doică, învăţător, iubită, tovarăş de muncă şi de luptă, mângâiere şi speranţă.

Am învăţat cu plăcere nenumărate poezii în şcoală. Am citit cu bucurie multe volume de poezie din literatura română şi străină. Citesc astfel de cărţi de câte ori am prilej. Nu orice fel de poezii! Iubesc poezia clasică, iubesc pe Eminescu, pe Arghezi, pe Goga, pe Coşbuc şi pe mulţi alţii, care au scris poezie pentru oameni ca mine. Astăzi se scrie altfel de poezie şi aceasta nu-mi place. Mi-e străină. N-o înţeleg. Nici nu ştiu dacă este sau nu poezie. Unele creaţii de acest gen parcă ar fi un amalgam de cuvinte, decupate din reviste şi ziare şi puse alături sub formă de „versuri”. Nu mai au semne de punctuaţie, puncte, virgule, semne de întrebare, de exclamaţie, nu mai au litere mari, ci doar un şir de cuvinte fără înţeles şi fără rost. Cu mai mulţi ani în urmă, am ajuns, întâmplător, la o lansare de carte în Craiova. Era vorba de o carte de „poezie”. Mai bine de o jumătate de oră a citit autorul din creaţiile sale şi eu n-am înţeles nimic. Mai bine de o jumătate de oră au vorbit apoi alţii despre creaţiile respective şi iarăşi n-am înţeles nimic. Mi-am zis că trebuie să plec de acolo, fiindcă sunt prea prost, ca să încurc oameni atât de deştepţi!