Superlativul imposibil

de Cornel MĂRGINEAN

Scriu despre frumuseţea femeii din poziţia de a nu putea ȋnţelege pe deplin rostul ultim al frumuseţii ei. Este, desigur, o cvasi utopie acest deziderat. S-ar putea crede că rostul frumuseţii femeii, este numai cel al consumului social. Cel necesar perpetuării lumii vii. Cum se poate descrie acest consum social de frumuseţe? Ca o aparenţă de echilibru ȋntre sexe? Ca o culoare psihologică, cu lumini, necesară ameliorării griului vieţii sociale? O atitudine generală, condiţionată mereu de dorinţa de a posta frumuseţea ȋn relaţiile umane? Adică un catalizator de a trăi ȋntre acele repere reale şi nemiloase: singurătatea individuală, perechea ȋnăuntrul familiei, perechea în afara familiei şi declinul?

Pentru bărbaţi, Afrodita, zeiţa frumuseţii, este superlativul imposibil al frumuseţii. Câte femei pot fi atât de frumoase precum este zeița frumuseții?