Țara mea

de Ion MILOȘ

Ion Miloș
(16 februarie 1930 – 5 decembrie 2015)

Care este țara mea
Aceea în care întâmplător m-am născut
Aceea pe care singur mi-am ales-o
Sau aceea unde se vorbește limba mea?
Lucruri oarbe trec pe lângă mine
Se bat cu pumnii în piept
Nu mă primesc în hora lor
Dumnezeu
Își spală rănile în sufletul meu

Scrisoare pastorală. Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XXI (2021), nr. 453 (1 – 15 Septembrie)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriași!

Septembrie.

De câte ori vine septembrie auzim mai bine gălăgia de copii, râsul, ţipătul şi paşii lor. De câte ori vine septembrie se varsă o picătură de copilărie şi de nostalgie în sufletul fiecăruia dintre noi. Ne amintim c-am fost şi noi cândva pui de oameni, că am avut aceleaşi gânduri, aceleaşi speranţe, aceleaşi idealuri şi aceleaşi poticniri.

Trec pruncii iar la şcoală şi înfloreşte primăvara în râsul lor. E atât de sincer, atât de spontan, atât de curat. Într-o lume crispată, alergândă, orbită de setea de bani, de putere, de înavuţire, o lume în care rânjetul a luat demult locul zâmbetului de copil, septembrie produce un adevărat impact în mulţi dintre noi. Redescoperim râsul şi bucuria de copii, minunile acelea ale lumii, pe care aproape le uitasem. Pentru o clipă măcar, dacă uităm ura, intrigile, procesele, afacerile, temerile, războaiele, catastrofele şi toate celelalte griji ce ne apasă zi de zi ca o povară şi ca un blestem, e bine, e foarte bine.

O clipă măcar de s-ar simţi iarăşi fiecare dintre noi copil, cu suflet curat şi înfloritor, cu sinceritatea pe buze, fără ură în privire, cu casa sufletului măturată şi înnoită, septembrie ar fi, într-adevăr, sub zodia Fecioarei, a renaşterilor, a copilăriei umanului din noi.

Nu lăsați septembrie să treacă,

CERUL ESTE ÎNNORAT…

de Nelu DANCI

(Plopiș – Maramureș)

Cerul este înnorat
Și noaptea e târzie,
Ceață este peste sat,
Câinele latră făr’ să știe.

Că stăpâna-i obosită,
Cum, ea, la servici a fost,
Un pic e și necăjită,
Are gânduri fără rost.

Ţara mea

(pentru tata)

de Mina STAN-LASCU

Cât crez să am în ţara mea
Să-not cât curge Dunărea?
S-aştept să fiu mai fericită
De ochii lumii umilită?
Să m-aruncaţi ca pe-un pendul
În ceasul nopţii surd şi dur,
În întuneric să mai sper
Cu sufletul meu efemer?
De ce fugiţi toţi şi uitaţi,
Copiii voştri îi lăsaţi
În ţara mea cea suspinândă
Umilă veşnic şi tăcută,
Arzând mocnit ca o făclie –
Un lampadar de veşnicie?
Lăsaţi-i să vă strige „Mamă”,
Să-i faceţi „pumn” în drum spre şcoală
Să le-ncălziţi mânuţele
Prea tinere şi fragede,
Nu aşteptaţi să mor de dor,
Să-ngheţe şi să-mi fie dor
De muzica lui Dumnezeu
Ce n-am ştiut s-o simt mereu.