ESEU. Invazia imbecililor

pledoarie pentru necesitatea lecturii

de Nicolae IUGA

O găselniţă de dată recentă, cu un fals aer de înţelepciune profundă, ne spune că „o imagine poate să spună mai mult decât o mie de cuvinte”. Există, desigur, foarte mulţi autori care împărtăşesc această părere. Alegaţia poate fi adevărată, dar numai la modul pervers.

Dar să revenim la cea mai veche şi mai acceptată reprezentare a sufletului omenesc. La Platon (în Phaidros, dar mai cu seamă în Republica)[1], psihicul are trei componente: gândirea (phrenos), afectivitatea (thymos) şi voinţa (epithymia). La aproape două mii cinci sute de ani după Platon, în ştiinţa psihologică a secolului XX domină această concepere a sufletului ca fiind structurat pe trei vectori: cognitiv, afectiv şi volitiv. Congnitivul este la rândul lui o structură supraetajată pe verticală, de la senzaţie şi percepţie, niveluri de cunoaştere pe care le avem în comun cu animalele, până la reprezentare şi gândirea abstractă, gândirea fiind o formă superioară de cunoaştere, specifică omului şi exclusiv umană.

Imaginea, chiar şi atunci când este intens semnificativă, se adresează de fapt nivelului percepţiei şi reprezentării individului, nu intelectului şi raţiunii, deci se adresează unor etaje subintelectuale. Registrul imaginii se cuplează cu percepţie şi reprezentarea, nu cu intelectul şi raţiunea. Sigur, o imagine şocantă poate să spună mai mult decât – probabil – o mie de cuvinte, dar cuvinte din acelea care nu vehiculează neapărat un conţinut al gândirii. În schimb, pentru oamenii care gândesc, afirmaţia este valabilă pe dos. Un singur cuvânt poate să spună mai mult decât o mie de imagini, ba mai mult chiar decât un milion de imagini, practic cât o infinitate potenţială de imagini, deoarece imaginile obiectelor care se pot subsuma unui concept – ca să folosim o expresie kantiană – nu sunt nici numărabile şi nici limitate cantitativ. Totul depinde, repetăm, de faptul dacă omul gândeşte sau nu. Dacă da, atunci nu; atunci imaginile nu pot şi nici nu au cum să spună mai mult decât cuvintele. Dacă nu, atunci da, atunci imaginile pot să spună mai mult decât cuvintele.

CONTRA-FĂCĂTORII DE LIMBĂ ŞI DIS-PREŢUITORII CULTURII

de Mihai LITINSCHI

„A fost odată” (se poate spune şi aşa, de vreme ce au trecut peste patru decenii), când, la ore matinale, profesorul Alexandru Graur sancţiona într-o emisiune zilnică pe stricătorii de limbă română, arătându-ne calea cea dreaptă şi lămurind cu perseverenţă, chiar repetându-se uneori, celor interesaţi, probleme mai dificile din uzanţele vocabularului şi exprimării corecte. Până când, agramaţii de la putere i-au interzis apariţia atât de aşteptată şi pilduitoare de la postul de radio naţional. L-au urmat, cu aceleaşi bune intenţii, mai aproape de zilele noastre, profesorii Ştefan Cazimir şi George Pruteanu, care au extins demersul, prin avantajul de a fi parlamentari, din sfera audio-vizualului şi spre fotoliile „aleşilor poporului”.

Drăcia dracului

de Leon-Iosif GRAPINI

Leon Iosif Grapini

Civilizaţia, bătând în lung şi în lat pământul, a cadadicsit să mai treacă şi prin satul nostru încătuşat în creierii munţilor, e drept, s-a ivit tot cu paşi nesiguri, cum ar veni cu oferte nu tocmai îndestulătoare şi nici variate, suficiente însă pentru a bulversa minţile oamenilor, stârnind controverse celor îndreptăţiţi la opinie, curiozitate şi neînţelegeri nouă, celor mici, şi reticenţă babelor puse faţă-n faţă cu noul de care se apărau cu ocări, cu cruci scurte şi dese şi cu scuipături în sân. Cu alte cuvinte, e vorba de apariţia primului televizor la noi în sat şi mai ales pe uliţa noastră, că era cel dintâi în comună nu aveam îndoieli cum nu ne îndoiam că cele mai însemnate şi memorabile întâmplări se petrec întâiaşi dată pe prăfuita, dar inegalabila noastră ulicioară.

În ziua în care domnul Macidon, singurul domn de pe uliţă, om de vază în sfatul popular, a adus televizorul acasă, într-o cutie uriaşă de carton, trăgându-l de-a lungul drumului într-un căruţ cu patru roţi, noi, pierduţi, ca de obicei, în colbul ulicioarei şi în zbenguiala jocurilor, am reacţionat cu oarecare întârziere la marele eveniment, huruitul căruciorului neatrăgându-ne atenţia, cu asemenea mijloc de transport părinţii şi vecinii cărau cartofi, saci de făină, bostani, cucuruz, snopi de cânepă, gunoi şi altele de prin bătătură, nicidecum o cutie enormă, misterioasă, pe care cei cu şcoală puteau citi Fragil. Abia când badea Florea, taragotistul, aflat veşnic pe laviţă la drum, l-a întrebat, Da ce aduci acolo, Macidoane, unii dintre noi, reacţionând la interesul moşului stârnit de ceva neobişnuit, au părăsit reduta jocului şi au alergat înaintea vecinului ce opintea la căruţ, normal, ce să te mai joci când ai în faţa ochilor o aşa ditamai cutie ce poate ascunde înlăuntrul ei cine ştie ce mare grozăvenie. Că a fost grozăvenie nu mai încape discuţie, a confirmat-o, imediat, înseşi spusele domnului de la consiliu, Un televizor, bade Flore, doar un televizor, dar şi aparatul în sine, mai apoi, precum şi toată tevatura iscată printre vecini în acea după-amiază şi în zilele următoare, până ce lumea a înţeles ce şi cum cu această nouă invenţie.