În 15 februarie 1840 s-a născut Titu Maiorescu

de Mária BERÉNYI

Titu Maiorescu
(15 februarie 1840 – 18 iunie 1917)

Titu Liviu Maiorescu s-a născut la Craiova, la 15 februarie 1840, părinţii săi fiind Ioan Maiorescu, fiu de țăran transilvănean din Bucerdea Grânoasă, cu studii la Blaj, Pesta şi Viena, teolog prin formație – profesor la Cernăuți, Craiova, Iași, București, o figură remarcabilă a epocii de formare a învățământului românesc modern – , şi Maria Popazu, sora cărturarului episcop al Caransebeșului, Ioan Popazu, de origine macedoromână.

În anii 1850-1851, Titu Maiorescu frecventează gimnaziul românesc din Șcheii Brașovului, chiar de la înfiinţarea instituţiei de către unchiul său, Ioan Popazu, paroh al Bisericii Sf. Nicolae din Șchei.

În septembrie 1851 familia Maiorescu se stabilește la Viena, unde tatăl său era translator al Ministerului de Justiție. În octombrie Titu Maiorescu

BIBLIOTECARII – vrednici săditori de lumină!

de dr. Teodor ARDELEAN
Directorul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare

Sunt tot mai aproape de pragul 50 al anilor din „câmpul muncii”. Și, deși n-am lucrat decât doi ani și jumătate în presă (1972-1974), simt și mărturisesc sincer că stilul de viață gazetăresc domină în universul poliedric al aprecierilor și atitudinilor mele. S-a imprimat o matrice axiologică în care orice aserțiune scrisă sau spusă stă sub semnul lui Homo doctus.

În 14 iunie a.c. am sărbătorit 70 de ani de viață, interval care se numește „trecutul meu” și pe care eu îl încredințez lui Dumnezeu spre a beneficia de îndurarea sa. Trecutul nu trebuie să ne împiedice să ne trăim plenar prezentul, dar nu e bine nici să-l decupăm prea detașat din realitatea lumii.

Istoria prin memorialistică

de dr. Teodor ARDELEAN
    Directorul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare
    Redactor-șef al revistei „Familia română

Când Bălcescu scria că „Istoria este cea dintâi carte a unei nații” avea în vedere situația poporului nostru la momentul respectiv. Despre români scriau istorii nărăvașe tot felul de neisprăviți, puși în slujba unor interese oculte. Doar Kogălniceanu s-a învrednicit de scrierea unei istorii lămuritoare, care să se re­fere și la „instituții, industrie, comerț, cultură intelectuală și morală, obiceiuri și chipuri de viață” și nu doar la… biografia stăpânitorilor.

Pe filiera acestui distins unghi de vedere

14 martie 1881: Adoptarea legii de constituire a Regatului României

România a fost recunoscută ca stat independent în urma Războiului ruso-româno-turc din 1877-1878. În anul 1878 domnitorul (principele) Carol I de Hohenzollern a primit titlul de „alteță regală”.

În anul 1881 a fost modificată Constituția din 1866, pentru a specifica, printre altele, faptul că din acel moment șeful statului va fi numit rege, iar România, regat sau monarhie constituțională (Regatul României).

Ideea constituirii Regatului României aparținuse oamenilor politici de la Bucureşti, încă de când țara noastră îşi cucerise cu enorme sacrificii materiale şi umane, independenţa în Războiul din 1877-1878, însă puterile europene nu se grăbeau să trateze România ca partener egal în complexul relaţiilor internaţionale,

Scrisoare pastorală. Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XIV (2015), nr. 303 (1-15 iunie)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriaşi!

Sfântul de la Ipoteşti. La 15 iunie este o zi tristă din istoria poporului român. Este ziua morţii lui Mihai Eminescu. Toţi am învăţat în şcoală despre el că este cel mai mare poet al românilor. Şi aşa este. Ne-am convins de aceasta şi pe parcurs, cei care am mai pus mâna pe o carte, cei care i-am citit sau i-am ascultat cu înfrigurare versurile. Puţini am aflat mai târziu că Eminescu nu a fost numai poet, ci şi prozator, dar mai ales publicist. De câte ori ni se vorbea despre viaţa poetului, se accentua legătura lui cu Veronica Micle şi, mai ales, cauza morţii lui: sifilisul. Oricare înţelegeam atunci că fusese un om uşuratic, un afemeiat, care şi-a luat plata destrăbălării…
A trecut vremea şi, după revoluţie, am observat că asupra memoriei lui Eminescu s-a produs un alt fenomen: denigrarea operei. Poezia lui a fost considerată depăşită, învechită, cei care o iubeau şi încercau s-o promoveze erau taxaţi ca naţionalişti, patriotarzi, incapabili de-a înţelege poezia actuală, „adevărat stindard al artei poetice!” Mda!
Toate aceste manevre nu au fost întâmplătoare. Ele au avut întotdeauna un substrat politic mai mult sau mai puţin cunoscut. Documentele scoase la lumină în ultima vreme ne descoperă o altă realitate, un adevăr cumplit privitor la Eminescu, viaţa şi opera lui. Iată câteva repere în acest sens, deşi spaţiul este prea puţin pentru a analiza după cuviinţă problema.

O personalitate marcantă a României

„Viitorul este continuarea trecutului.”

de Vavila POPOVICI,
Carolina de Nord, SUA

Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957) a fost filosof, psiholog, unul dintre cei mai mari şi printre primii psihologi români, om politic, academician, personalitate marcantă a României primei jumătăţi a secolului XX. De la moartea lui au trecut, iată, 58 de ani.

A urmat liceul la Craiova şi simultan Facultatea de Drept şi Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. L-a avut profesor pe Titu Maiorescu, cu care a devenit prieten, între ei realizându-se legături spirituale puternice şi de durată, amândoi plecând într-o călătorie în Austria, Germania şi Elveţia, vizitând universităţi prestigioase din unele centre culturale şi stabilind contacte cu aceste ţări. Între 1890 şi 1893 locuieşte în Germania. După ce studiază un semestru la München, se mută la Leipzig. Acolo, timp de trei ani, lucrează în laboratorul vestitului psiholog Wilhelm Wundt. Alături de studiile psihologice, pe care le face sub îndrumarea profesorului Wundt, frecventează şi alte cursuri care-i folosesc la îmbogăţirea cunoştinţelor. În 1892 îşi adaugă numele de Motru la cel de Rădulescu. Un an mai târziu, devine doctor în filosofie. Între 1895 şi 1899 este bibliotecar la biblioteca Fundaţiei Universitare Carol I, în 1918 devine director al Teatrului Naţional din Bucureşti, în 1929 este primit în Academia Română, iar în 1938 devine preşedintele acestei instituţii, funcţie exercitată până în 1941.