Ţara Chioarului sau a Cetăţii de Piatră, comoară de secole a toponimelor româneşti (III)

Jurnal din anii ciumei Covid 19

de Vasile LECHINȚAN 

Detaliu din planul cetăţii Chioarului, într-o gravură veche, de secol XVII-începutul sec. XVIII

Descoperim cu încântare comoara denumirilor pe care poporul român le-a dat locurilor dragi din fiecare sat în parte. Se desfăşoară parcă în faţa ochilor noştri un basm al satului românesc de demult. Cum să nu fii încântat să ştii că undeva este o culme de munte cea mai înaltă, numită Pe Ningară (din Ciocmani), unde se poate vedea cea mai timpurie și ultima zăpadă. Acolo parcă e un templu al ninsorii, al unei lumi celeste, plină de puritate pentru suflet a albului imaculat, un templu al emoţiilor, al fiorurilor date de schimbarea anotimpurilor. Apoi un toponim cu denumirea La Casa Fătului în Deal, din Copalnic-Mănăştur, parcă e un început de roman, din secolul al XVIII-lea, unde totul se petrece parcă aidoma ca în Vicarul din Wakefield, de exemplu, cu o familie frumoasă a fătului de la biserica din sat, cu casa lângă biserica şi cimitirul de pe deal, unde se întreţes legende şi întâmplări fantastice din cauza apropierii prea mari de… eternitate, de unde şi conflictul dintre Viaţă şi Eternitate. Poporul a început romanul, el trebuie continuat.

Să urmărim, în continuare, pe sate chiorene, comoara limbii române istorice. 

O listă a celor mai iubite cuvinte ale limbii şi culturii române (I)

Jurnal din anii ciumei Covid 19

de Vasile LECHINȚAN

Nu ştiu să fi riscat cineva până acum să schiţeze o astfel de listă, care pare imposibilă la prima vedere, cu eventuale capcane, nu dintr-o opţiune sau alta, ci mai ales prin inevitabile omisiuni datorate caracterului ad-hoc al demersului. Eu îl consider de altfel foarte necesar astăzi, într-o lume bulversată şi cotropită moral şi spiritual.

În primul rând clasez pe primul loc cuvintele: mamă, tată, surori, fraţi, nepoţi, bunici, străbunici, moşi, strămoşi, cărora li se adaugă minunatul cuvânt familie. Aşa am răzbit noi, românii, prin milenii,

Ţara Chioarului sau a Cetăţii de Piatră, comoară de secole a toponimelor româneşti (II)

Jurnal din anii ciumei Covid 19

de Vasile LECHINȚAN

Planul cetăţii Chioarului, într-o gravură veche, de secol XVII-începutul sec. XVIII

Într-un plan al cetăţii Chioarului din secolul XVII- începutul secolului XVIII (vezi foto) apare schiţată şi o viaţă animată, cu oameni înarmaţi care se duc sau vin la/dinspre cetate, în interiorul şi în afara zidurilor, pe jos, călări, cu căruţă, singuri sau în grup, alţii păzesc oi, sau probabil le mână undeva, atmosfera este romantică şi ne inspiră dorul de viaţa românilor chioreni la acea cetate care au slujit-o ei din Evul Mediu timpuriu până la 1718, când a fost distrusă. Ne inspiră dor de romantismul zidurilor vechi, de drumurile pitoreşti înalte până acolo, de spectaculosul defileu al apei Lăpuşului ce oglindea norii, cerul albastru şi cetatea, de acei strămoşi străjeri pe metereze, de viaţa lor cuprinsă între cetate şi casa dintr-un sat al domeniului, mai apropiat sau mai depărtat.

Să urmărim, în continuare, pe sate chiorene, dispuse în ordine alfabetică, comoara limbii române istorice, a toponimelor româneşti, culese de Kádár József din documente din secolele XVIII-XIX.

Ciocmani (azi com. Băbeni, SJ) 

Ţara Lăpuşului, comoară de secole a toponimelor româneşti (III)

Jurnal din anii ciumei Covid 19

de Vasile LECHINȚAN

Cu fiecare creaţie a altui sat în această lume fabuloasă a toponimelor româneşti intrăm parcă într-o poveste a limbii române de demult, cu urşi, lupi, zimbri, măguri, poieni, poieniţe, feţe de dealuri, feţişoare, alunişuri, făgeturi şi făgeţele, văi cu ulmi, plopişuri, frăsinişuri, leurdişuri, preluci, pâraie, izvoare, moine, obcine, obârşîi, dumbrave, şesuri, coaste, guri de văi, vâlcele, maluri, zăvoaie etc., totul înscriindu-se într-o poveste pe care o trăiau zilnic strămoşii noştri.

Să urmărim, în continuare, pe sate lăpuşene, dispuse în ordine alfabetică, comoara limbii române istorice.

Strâmbu-Băiuţ, com. Băiuţ   

Ţara Lăpuşului, comoară de secole a toponimelor româneşti (II)

Jurnal din anii ciumei Covid 19

de Vasile LECHINȚAN

„Ţesătura”, mai bine zis “broderia” de secole a teritoriului locuit de români cu toponime (nume de locuri din fiecare sat, târg, oraş), în toate provinciile româneşti, îşi aşteaptă încă cercetătorii. Visez la o astfel de lucrare, în zeci de volume, cu toponimia satelor din Transilvania (cu Maramureşul, Sătmarul, Bihorul, Aradul, Banatul, Caraşul), Moldova, Basarabia, Muntenia (cu Oltenia), Dobrogea, pe bază de documente istorice, atestate pe trepte de timp, lucrare de realizat, în colaborare, de lingvişti şi istorici. Când se va realiza acest deziderat, abia atunci putem spune că suntem o ţară aşezată. Şi mai ales astăzi este nevoie de aşa ceva, când şi la ţară, pe mulţi nu-i mai interesează cum s-au numit sau se numesc anumite locuri din satul respectiv, la şcoli nu se mai ocupă de acest tezaur minunat al colţului de patrie al fiecăruia, tezaur lăsat ca zestre de strămoşi. De precizat că toponimele culese de monograful comitatului Solnoc-Dăbâca, şi anume de Kádár József, au unele neclarităţi, apar cuvinte deformate, schimonosite – cum se zice în popor, culese greşit, din cauză că autorul nu stăpânea la perfecţia limba română şi paleografia. Am pus în paranteze drepte cuvântul corect, reieşit din altă treaptă istorică, dar şi cuvântul posibil, cu semnul întrebării. E necesară, aşadar, şi cercetarea surselor documentare originile folosite de Kádár József. Să urmărim, în continuare, pe sate lăpuşene, dispuse în ordine alfabetică, comoara limbii române istorice.

Libotin, com. Cupşeni

1766: Grui lui Poieni, Zăvoiu lui Timbuş, Răstoci, Rătunda, Valea Trestie, La Tier, Gura Văii Resulor, Vale Frasinilor, Gialu Corbului, Poienile Iosipeşti, Vale lui Magdo, Pădure între Libotine, Voie [Valea] lui Balc, Gialu Maluntui, Prisac, Râu Libotinului – pârâu.

1864: Valea Bârnelor, Faţa Lazurilor, Valea lui Balcu, Lazu lungu, Zăvoiu lui Blaznicu, Dealu Corbului, Rotunda, Valea Resitzelor, Valea Merilor, Fundătura, Roşicie, Valea Zimbrelor, Dosu lui Malden Budaie, Valea Rusului, Dealu lui German.

Măgoaja, com Chiuieşti   

În lanţul sudic al munţilor Transilvaniei străjuieşte de secole limba română

Jurnal din anii ciumei Covid 19

de Vasile LECHINȚAN

O sursă deosebit de obiectivă privind toponimia Transilvaniei istorice este şi dicţionarul intitulat Siebenbürgens geographisch-, topographisch-, statistisch-, hydrographisch- und orographisches Lexikon: mittelst eines Versuches seiner Landkarten-Beschreibung bearbeitet und alphabetisch geordnet…, a lui Ignaz Lenk von Treuenfeld, apărut la Viena în 1839, în 4 volume, cu descrierea tuturor localităţilor, apelor şi munţilor Transilvaniei, făcută după documentare la faţa locului. Lucrarea este plină de toponime româneşti, în majoritate absolută, ceea ce atestă, şi prin acest aspect, caracterul Transilvaniei de ţară românească. Lenk descrie de exemplu lanţul muntos sudic al Transilvaniei, din Carpaţii Meridionali, o adevărată comoară de toponime româneşti. Doar în zona Covasnei sunt câteva toponime maghiare, sau româno-maghiare (Elves-Pojánicz, de exemplu), apoi cele româneşti cuprind toţi munţii sudici ai Transilvaniei, de la grupul munţilor Făgăraş, la grupul munţilor Lotrului şi Şureanu până la grupul munţilor Retezat. Le-am transcris după ortografia actuală, de exemplu Vurvu l-am transcris Vârvu (păstrând şi forma arhaică şi populară), apoi literele k, j, sz, s, ts sunt transcrise cu echivalentul românesc c, i, s, ş, respectiv ce/ci, în funcţie de context (de ex. Pitsoru-Kapri l-am transcris Picioru Capri). Aşadar Lenk consemnează următoarele denumiri româneşti ale vârfurilor de munţi ai lanţului sudic al Transilvaniei (parantezele îmi aparţin):

Poiana, Predeal, Şesu Mare,