Omul, dascălul, sculptorul şi scriitorul Viorel Pop – Popas la Borna 84!

de Gelu DRAGOŞ

Viorel Pop
n. 4 mai 1937

Miercuri, 5 mai, ora 11,30 la Biserica Ortodoxă Fărcaşa, respectându-se toate măsurile date de blestemata pandemie, a avut loc aniversarea profesorului, sculptorului şi scriitorului Viorel Pop la împlinirea vârstei de 84 de ani, printr-o manifestare cultural-religioasă de ţinută.

Cine este de fapt profesorul Viorel Pop? S-a născut la 4 mai 1937 în satul Nima, judeţul Someş, actualmente Cluj,

O nouă revistă în perimetrul nordului de Țară – „Mărturii maramureşene”

de Gelu DRAGOŞ

Revista de cultură, tradiţie şi atitudine civică „Mărturii maramureşene”, fondată de scriitorul Radu Botiş din Ulmeni – Maramureş, va avea periodicitate trimestrială şi apare sub egida Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România şi a Asociaţiei Cultural-Creştin-Umanitare „Ars Vivat”. Sub conducerea lui Radu Botiș, redactor-șef, componența colectivului redacţional este următoarea: Constanţa Abălaşei-Donosă, Andreia (Ghib) Botiş, Constantin Dobrescu, Gelu Dragoș, Angela-Monica Jucan, pr. Marius (Maxim) Morariu, Ana-Cristina Popescu, Walter Übelhart. Numărul este ilustrat cu lucrări ale artistului plastic Mihai Cătrună.

Revista, cu cele peste 180 de pagini ale primului său număr, se remarcă printr-o bogată tematică abordată în articole de diverse facturi (ca specii ale publicisticii și ca artă a redactării) tratând subiecte de interes pentru cititori cu variate preocupări, articole între care se intercalează un număr important de creații literare în versuri. 

Revista „Izvoare codrene” nr. 13-14/2016

COMUNICAT DE PRESĂ
transmis de pr. Radu Botiş

În această săptămână, a ieşit de sub tipar numărul dublu 13-14 al revistei „Izvoare codrene”, publicaţie de cultură, literatură, artă, etnologie, religie, istorie şi cu substrat tradiţional, prima şi singura publicaţie de acest fel din zona Codrului. În spaţiul celor 116 pagini ale recentei publicaţii, semnează texte: Milian Oros, Lucian Perţa, Ioan Dragoş, Radu Botiş, Dragomir Ignat, Ioan Călăuz, Gelu Dragoş, Emil Domuţa, Aurelia Oancă Viorel Pop, Luisa Neruţ, Mihai Ghiţ, Vasile Dan Marchiş, Vasile Bele, Traian Rus, Toma G. Rocneanu, Ioan Meteş Morar-Chelinţanu, Dorina Mariana Mereucz, I. M. Lazăr.

Popas publicistic

de Antoaneta TURDA

Sfârșitul anului 2015 mi-a adus în atenție două publicații demne de luat în seamă. Este vorba despre revista „Izvoare codrene” nr.11-12/2015 și volumul VI-VII din antologia Clubul epigramistic „Spinul” din Baia Mare, ambele fiindu-mi dăruite la ultima ședință a cenaclului Asociației Scriitorilor Baia Mare din 12 decembrie.

Prima dintre ele mi-a fost oferită de dl. Gelu Dragoș, membru al cenaclului băimărean, în paginile sale reunindu-se și alți colegi: fondatorul și directorul general Vasile Dan Marchiș, Ion Bogdan, Ioan Călăuz, Ioan Dragoș, Ștefan Jurcă, Ioan Meteș Morar-Chelințanu, Ioan Romeo Roșiianu, precum și alte nume de marcă ale intelectualității acestui colț de țară: Ioan Ardusădan, Emil Domuța, Nicolae Iuga, Mircea Paușeniuc, Roxana Lavinia Pop, Ioan Vasiu. Așa cum bine remarcă Ioan Dragoș în editorial, revista se citește cu plăcere, în primul rând pentru varietatea subiectelor și în al doilea rând pentru acribia științifică și literară dovedide în elaborarea textelor. Găsim în cele 71 de pagini informații interesante despre Garda națională din Ardeal, formată la Băsești, despre Casa memorială George Pop de Băsești și Mănăstirea Greco-Catolică „Adormirea Maicii Domnului” din localitatea mai sus amintită, precum și două prezentări amănunțite: cea a Bisericii Greco-Catolice cu hramul „Sfântul Gheorghe” din Cehu Silvaniei și a Bisericii de lemn din Buzești. La fel de interesante sunt paginile despre Toamna someșeană (având ca centru localitatea Ulmeni), despre cartea Târgul fetelor semnată de Emil Domuța și recenzia semnată de Gelu Dragoș la volumul lui Vasile Dan Marchiș Zodii de rezervă. Emoționante sunt evocările despre regretatul Mihai Olos, dar și eseurile propuse spre meditație de Ioan Romeo Roșiianu, Nicolae Iuga și Ioan Meteș Morar-Chelințanu. Nu lipsite de interes sunt relatările despre Cenaclul „Petre Dulfu” din Satulung, despre călușarii din Băsești, dar și evocarea profesorului Traian Rus și prezentarea lui Mircea Paușeniuc, cel care, în 1987, a înființat Biblioteca comunală din Fărcașa.

Orţenii în sărbătoare

de prof. Traian RUS

Miercuri, 22 iulie 2015, a fost mare sărbătoare în Ţara Codrului. Prilejul, oferit de hramul Mănăstirii „Sfânta Maria Magdalena” din Ciutruci – Oarţa de Sus, a adunat câteva sute de credincioşi din cele trei judeţe limitrofe: Maramureş, Satu Mare şi Sălaj. Serviciul religios, oficiat de un sobor de peste 30 de preoţi, a fost condus de Î.P.S Andrei Andreicuţ, Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului, fiu al satului Oarţa de Sus, împreună cu P.S. Macarie Drăgoi, Episcopul Ortodox al Europei de Nord. Prezenţa celor doi înalţi ierarhi a conferit un caracter special Sfintei Liturghii, iar cuvintele de învăţătură au fost primite cu mult respect de către toţi cei de faţă. Cu acest prilej, a fost sfinţită şi o troiţă ridicată în cinstea lui Dumnezeu de către locuitorii comunei Bicaz (primar dr. Dorin Mitre) şi noul altar de vară, oferit mănăstirii prin grija primarului comunei Oarţa de Jos, prof. Bogdan Pop. Acelaşi harnic primar a oferit tuturor participanţilor o agapă creştinească. Cinste lor!

Apariţie editorială: „Poveşti din Ţara Codrului”, vol. 2, de Traian Rus

de pr. stavr. Radu BOTIŞ

Cu gândul la streaşina veche a casei încărcate de istorie (Muzeul Satului Oarţa de Sus), loc în care generaţii de oameni s-au născut, au copilărit, s-au bucurat împreună ori au plâns, soţii care şi-au aşteptat la poartă bărbaţii plecaţi în război ori mame ce şi-au petrecut nopţi de veghe la căpătâiul leagănului în care îşi vegheau odorul (Pruncul) de Dumnezeu dăruit. Unde te poţi bucura mai mult decât acolo de chipul hristic care veghează protector, iar noi aşteptând prin divina pronie împliniri viitoare.

Volumul al doilea al cărţii „Poveşti din Ţara Codrului”, iată, vine bucurându-ne sufletul ca o completare la primul volum ce îşi aştepta parcă împlinirea prin cel prezent. Apariţia a fost posibilă, autorul având alături oameni deosebiţi, asemenea d-lui inginer Alexandru Tămăşan, domnului profesor Bogdan Pop, domnului profesor universitar doctor Viorel Rogoz, îndrumător ştiinţific, precum şi familiei Sorin şi Monica Tămăşan.

Cartea, apărută la editura Teognost din Cluj-Napoca, 2015, este structurată pe două mari capitole: I. Oameni şi poveşti – Poveşti şi oameni şi II. Pagini de istorie.

DRUMUL CÂNEPII

de prof. Traian RUS

Memoria orală a satului Oarţa de Sus păstrează şi acum informaţii interesante despre soluţii pe care comunitatea le-a găsit pentru a putea supravieţui în perioade grele ale existenţei sale. Mai multe relatări ale consătenilor mei consemnează modul în care prin anii 1940-1950 îşi asigurau îmbrăcămintea şi lenjeria necesare familiei. Erau ani foarte grei. Sărăcia se cuibărise aproape în toate familiile satului. Agricultura de subzistenţă pe care o practicau abia le asigura hrana zilnică. Populaţia crescuse, iar pământul, divizându-se în loturi din ce în ce mai mici, nu mai putea oferi cele necesare. Venituri din alte surse nu aveau. Războiul şi criza economică închiseseră şi supapele emigraţiei. Lucruri de strictă necesitate, zahăr, petrol, chibrituri, mărfuri industriale, îşi procurau doar pe produse agricole, pe ouă în special. Nici vorbă să-şi poată cumpăra haine. Au fost nevoiţi să şi le confecţioneze singuri, din singurul produs textil la îndemână, cânepa.

nana Ruzalea Negrii, 80 de ani (2013)

„Noi am fost tare săraci. În familia noastă erau şasă guri de hrănit, iar pământ nu aveam aproape deloc. Nu aveam nici măcar cât să ne cultivăm cânepă. Când eram fată meream păstă Codru, în Ţara Ungurească, la zdrobdit de cânepă. Acolo să cultiva multă cânepă. Am ajuns prin mai multe sate. Câteodată ajunjeam şi la scos cânepa toptită din râu, din Crasna. O puneam pă lângă garduri, la soare, şi când era bine uscată ne apucam de zdrobdit. Era plin de zdrobitoare de cânepă în tăte satile. Apoi treceam la hecelă[1], la periat. Făceam fuioare. Le călcam în picioare ca şi fie mai mânânţele[2], ca şi le putem peria mai bine şi să să toarcă mai uşor. Mânuşile[3] le făceam grămezi. Din zece, una era a noastă. Pă aia puneam fuior mai din bdiu[4], o făceam mai ţăpânucă. Pă zî, cele mai harnice puteam face cam douăzăci de fuioare. Două erau a noaste. Aveam on caier din două mânuşi. Lucram până ne umpleam un sac. Mâncam ce ne-am pus cu noi. Mai şi căpătam uneori. Stăteam pe acolo şi câte o săptămână.

VASILE BLIDARU în mentalul colectiv al codrenilor

Relatare a ANEI TĂMĂŞAN (Anica li Toderiţa Brigadirului), Oarţa de Sus, nr. 76, 76 de ani

Vasile Blidaru (Văsălica Marişchii)

înregistrată de prof. Traian RUS

– Nană Anică, aveţi amintiri cu Blidaru?

– L-am şi văzut, că tăt vinè pă la nănaşu bătrân, nănaşu Îndreica li Ianoş, şi durnè la iel în podu şurii. Şi omu aiesta, bărbatu-mneu, s-o şi tălnit cu iel. Tată-so o fost brigadir silvic, hăpt pă Codru aiesta, pă unde hălălè Blidaru şi s-o tălnit de multe uări. Nu s-o temut de iel. Iera om cătăneţ, da n-o avut treabă numa cu cine i-o făcut rău. Pă unu l-o săpat că ş-o pus picioici pă pământu lui şi femèia lui şi cu pruncii n-o avut unde-şi pune nimnic, că i-o luat tăt, i-o strâcat casa la om şi ş-o luat ură pă ii. Cu aciia o avut treabă.

– Te rog să-mi povesteşti.

– Odată, omu aiesta s-o dus cu frate-so, Diordiţa, după frunză de aşternut la vaci, că nu ierau paie. Că la colectiv iera ce iera şi merèm, aşè, toamna, după frunză de aşternut. S-o dus cu caru li socru-mneu. Bătrânu avè doi boi de dibol tare buni. Toderiţa grebla frunză şi le încărca, Diordiţa, le călca. Numa o văzut că apar doi oamini. Ierau Blidaru, cu unu, Aleisuca, care şi ala ş-o lăsat casa şi s-o dus pă Codru. Zâce Aleisuca: „Măi, a cui sânteţi voi”. I-o răspuns Diordiţa:

„Noi sântem a brigadirului din Oarţa”. S-o dus l-a Diordiţa şi i-o tras o palmă. Zâce: „Şi-i spui la tată-to că te-ai tălnit cu Blidaru”. Pruncii s-o apucat de plâns. Blidaru s-o dus la iel, l-o apucat de tept şi i-o dat neşte pălni de numa, numa. Şi i-o zâs: „Mă, aieştia-s coptii, mă. Ce-ai tu cu coptiii aieştia? Aieştia nu ştiu de-alèa, mă. Şi nici tată-so, n-ai treabă cu iel când îl veizi. Că iel i-o dat lèmne la femèiè mè şi nu îndèţă pruncii de frig, că nime nu i-o dat o dărabă de lemn, da, iel i-o dat”. Şi hăpt aşè o fost. O zâs că-i spunè la femèie si margă culo şi culo şi şi-şi aducă lèmne la prunci. Că n-o lăsau nici lemne şi-şi aducă. O mai zâs: „Aşè că să nu mai ai treabă cu ii. Nu mai plânjeţi, ţucu-vă. Şi-i spuneţi la tată-to că v-aţi tălnit cu Văsălica, cu Blidaru”. Pruncii, dăc-o vinit acasă, i-o spus la tată-so ce-o păţât. O zâs tată-so, zâce: „Nu-mni face iel nimnică când să tâlneşte cu mine. Când să tâlneşte cu alţî, care i-o făcut rău, îi cătăneşte de numa numa”. O fost de multe uări aici, la nănaşu bătrân, şi sângur, şi cu Aleisuca.

In memoriam: VASILE BLIDARU

de prof. Traian RUS

Pentru codreni, şi nu numai pentru ei, ziua de 14 decembrie nu trebuie să treacă neobservată. Este data naşterii vestitului luptător

Vasile Blidaru (Văsălica Marişchii)

pentru dreptate socială Vasile Blidaru (1911-1958), personalitate istorică încă vie în memoria orală a generaţiilor vârstnice din Ţara Codrului. Pentru cei tineri, atât de lipsiţi de modele adevărate, viaţa şi activitatea acestui personaj de legendă trebuie mereu evocată. Pentru mine, preocupat toată viaţa de cercetarea trecutului istoric al acestui colţ de Ţară, este o datorie de onoare.

Cine a fost Vasile Blidaru, ce l-a mânat pe el în luptă şi prin ce fapte şi-a câştigat dreptul de a fi consemnat în istoria neamului nostru?

S-a născut la 14 decembrie 1911, în localitatea Odeşti, din părinţii Gheorghe şi Floare, fiind cunoscut în satul natal sub numele de Văsălica Marişchii. La vârsta de 6 ani a rămas orfan de tată, acesta căzând mort pe fronturile Primului Război Mondial. A făcut patru clase primare în satul natal. Încă din tinereţe a dovedit înclinaţii spre activităţile manufacturiere, devenind un adevărat as în domeniile olăritului, tâmplăriei, dogăritului şi fierăriei. În timpul stagiului militar a dobândit şi meseria de armurier. Era în acelaşi timp un destoinic agricultor şi un vânător pasionat. Hărnicia şi spiritul său creativ i-au asigurat în comunitate statutul de gospodar mijlocaş, familia sa ducând un trai decent, îndestulător. În 1937 s-a căsătorit cu Floare Neamţ, o fată frumoasă şi harnică din Odeşti. Împreună au avut trei copii. O familie frumoasă şi fericită. Nimic nu prevestea cumplita furtună care se va abate asupra ei în perioada 1949-1958 şi în toţi anii următori. În anii 1941-1942 este concentrat în armata maghiară şi trimis pe front. Există mărturii că şi în război şi-a dat măsura valorii, acoperindu-se de glorie. Se vorbeşte chiar despre o armă cu lunetă, câştigată ca premiu la un concurs internaţional de tir care ar fi avut loc la Berlin. Era, într-adevăr un ţintaş care nu greşea niciodată. Vasile Blidaru era şi un cetăţean activ al comunităţii. Din punct de vedere politic a fost apropiat de Partidul Naţional Ţărănesc, aşa cum au fost toţi codrenii, şi de liderul acestuia, Iuliu Maniu. Era normal să fie aşa, „maniştii” fiind cei care au preluat moştenirea politică a Partidului Naţional Român şi a lui George Pop de Băseşti. În 1945 s-a înscris în Partidul Social Democrat, iar în 1946 în Frontul Plugarilor.

BOACTĂRUL SATULUI

de prof. Traian RUS

Preocupările mele de recuperare a modelelor tradiţionale, atât pentru frumuseţea lor, cât şi pentru utilitatea comunitară, m-au determinat să reintroduc, la Oarţa de Sus, boactărul satului, personajul care anunţa ştirile, „ordinele” de la Primărie, Poliţie, veterinar. Dispăruse de vreo 20 de ani şi îmi aduc aminte cum se făcea linişte în sat când badea Gheorghea lui Dragomir bătea toba: „Auzâââţ oaaamini! Să dă de ştire! Lui Iuănu lui Mnihai i s-o umflat vaca şi i-o crăpat. O tăiet-o şi vinde carnea cu 12 lei kilogramu’. Cine doreşte să cumpere, să margă la el. A doua oară! Doctorul veterinar vine mâni dimineaţă la vaccinat vacile. În ocolu morii, la ora 6. Cine nu să prezintă a fi amendat!”

Proiectul l-am „copt” demult, dar abia acum i-a venit vremea, zilele muzeului (11-12 mai 2013) oferindu-mi prilejul unei „lansări” pe care am putut-o promova pe diverse canale în toată lumea.

Am lucrat ca de obicei în echipă şi, alături de primarul comunei, prof. Bogdan Pop, au venit spre mine vestitul rapsod al Ţării Codrului, Radu Ciordaş, Felician Pop, şeful postului de poliţie şi Mircea Mureşan, reprezentantul mai multor televiziuni în Maramureş. Cu toţii ne-am propus să lansăm un „produs” de succes, iar gândul ascuns a fost ca sămânţa să rodească în cât mai multe comunităţi codrene. Cu toţii suntem nostalgicii unei străvechi lumi fabuloase, în care oamenii, deşi foarte săraci, trăiau mult mai fericiţi. Poate ne luptăm cu morile de vânt, dar şi demersurile lui Miguel de Cervantes i-au atras milioane şi milioane de admiratori. Chiar dacă nu vom putea opri procesul de modernizare a societăţii, căutăm să conservăm şi să protejăm cât mai multe elemente ale acelei lumi de demult.