Consideraţii despre Eroii şi Martirii Neamului Românesc

15/11/2019

de jr. col. (r) dr. Eugen-Nicolae ROTĂRESCU

 Motto: „Istoria este învăţătoarea vieţii” (Cicero, 106-43 î.Hr.)

România de astăzi este un produs istoric rezultat după secole de „lucrare a poporului român asupra lui însuşi”.

Poporul român are un trecut plin de glorii, de eroi şi martiri care au făurit istoria noastră. Eroii şi martirii neamului sunt dovezi emblematice şi nemuritoare în sufletul şi mintea românilor.

Despre înţelegerea conceptelor de eroi şi martiri au fost exprimate foarte multe opinii, în sinteză, aceştia au fost şi reprezintă modele de curaj şi fapte concrete a celor care şi-au pus viaţa în pericol sau au murit pe câmpul de luptă pentru apărarea Patriei, în închisori şi lagăre de exterminare pentru apărarea convingerilor religioase, culturale sau ştiinţifice.

În acest sens, nu putem uita eroii neamului nostru, Citește restul acestei intrări »


VULTURUL ŞI COLUMBA

02/05/2019

selecție text de Valentin-Nicolae BERCĂ

Între vulturi a izbucnit odată
Război cum n’a fost vreme ‘ndelungată.
Pliscuri şi ghiare, ridicate, crunte,
S’au năpustit, vârtej, ca să se ‘nfrunte.
Cei mai viteji, pieriră toţi în luptă,
Hultani şi şoimi, şi, vreme ne’ntreruptă,
Încăierarea întrecu urgia
Şi cu avântul şi cu dibăcia;
Aşa încât văzduhul s’a mânjit
Cu sângele trufaş sau biruit
Şi-un timp întreg, din câte timpuri sânt,
Căzură aripi din tărie pe pământ.

Citește restul acestei intrări »


Îmbrăţişarea lui „a Avea” !

29/03/2019

de jr. col. (r) dr. Eugen-Nicolae ROTĂRESCU

Motto:

Ce mă surprinde cel mai mult la umanitate?
Omul. Îşi sacrifică sănătatea pentru a face bani.
Apoi îşi sacrifică banii pentru a-şi recupera sănătatea.

(Dalai Lama)

 

Omul contemporan trăieşte într-o lume stresantă şi în continuă schimbare. El încearcă să se adapteze mediului în care trăieşte, munceşte, se pregăteşte pentru o carieră, se luptă pentru o viaţă mai bună, şi totuşi, este nemulţumit, chiar nefericit.

De ce o asemenea existenţă?

Unii oameni, ca să nu exagerez, chiar majoritatea, trăiesc sub puterea presantă a nevoilor personale şi se concentrează spre „a avea” cele trebuincioase existenţei materiale şi intelectuale, mai puţin celor de ordin spiritual. Rezultatul acestor eforturi este relativ, atât timp, cât omul se automulţumeşte pentru un trai existenţial mai bun, cu bogăţia materială şi intelectuală obţinute în decursul unei vieţi.

Sunt justificate asemenea comportamente în viaţa oamenilor?

Citește restul acestei intrări »


In memoriam MIHAI EMINESCU: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”

15/06/2017

Paul Antoniu

Motto-uri:
– „Şi nime-n urma mea / Nu-mi plângă la creştet, / Doar toamna glas să dea / Frunzişului veşted” (Mihai Eminescu, Mai am un singur dor)
– „Mihai Eminescu – o mare bătălie câştigată a poporului Român” (Ioan Alexandru)
– „Eminescu e întruparea literară a conştiinţei româneşti” (Nicolae Iorga)

grupaj realizat de PAUL Antoniu

Închinare Luceafărului Blând

ÎPS Mitropolit Bartolomeu Anania: IMN EMINESCULUI (1)* (Fragmentele 1 și 2, în acrostih)

Motto: „Eminescu e sfântul preacurat al ghersului românesc” (Tudor Arghezi)

E mult de când te’nsinguri spre nopţile de-apoi
Mişcându-ţi veşnicia prin spaţii şi prin noi.
Intrăm cu tine’n lume şi parcă ieri ne-au fost
Năvoadele din care-ţi făcurăm adăpost.
Enciclică serbare. Ne’nvălui în rotund.
Stâlpări de foc se-adună şi’n tine se pătrund.
Cenuşile’nserării pe slove ni le cerni
Umplându-le cu arderi din zorii tăi eterni.
Citește restul acestei intrări »


AMINTIRI RĂZLEŢE

19/08/2014

bs

de Dan CIACHIR

Craii de Curtea-Veche a fost cartea cea mai citită şi mai iubită din epoca vechiului regim. Nu de „publicul larg”, ci de scriitori, de poeţi, de intelectuali, între care numeroşi medici, de artişti, de oameni de gust… Era asumată, adesea cu fanatică afecţiune, pentru rafinamentul său estetic şi pentru că exalta trecutul atunci cînd mai toată lumea avea nostalgia lui. În 1945, la începutul comunizării României, apărea ediţia a treia din Craii…, îngrijită de Nicu Steinhardt şi ilustrată cu desenele pictorului George Tomaziu. A tipărit şi Petru Dumitriu o ediţie, în 1957, în timpul primului „dezgheţ”, apoi, la mijlocul anilor ’60, cartea era trasă într-o sută de mii de exemplare, în colecţia Biblioteca pentru Toţi. Aveam l6 ani cînd am cumpărat-o; eram prea crud ca s-o înţeleg. Reluînd lectura pe la 21-22 de ani, nu m-am mai despărţit de acel roman şi de tot ceea ce scrisese autorul său. Pînă şi Cişmigiul, în vecinătatea căruia locuiam din copilărie, am început să-l percep altfel prin Craii… – ca pe unul dintre locurile mistic-răsăritene ale Bucureştilor. Citește restul acestei intrări »


PSALM DIN PSALMUL POEMULUI

15/07/2014

Bis. Elefterie Nou Bucuresti_foto_Amza Jucan_crop

de Daniela Cecilia BOGDAN

Sufletul nu caută numai ceea ce este frumos, ci expresia frumosului în forme estetice ale lumii văzute şi nevăzute. Când muzica şi cuvântul aduc bucurie în sufletul celui care ştie cum să asculte şi să citească, atunci este însoţit de înţelepciune, pentru că, aşa cum spunea Nicolae Steinhardt, „Cuvintele bune sunt partea noastră de cer”. Destinul celui care foloseşte cuvântul în arta sa este să construiască forme care să tindă spre absolut. Va reuşi doar în măsura în care aceste însuşiri vor atinge o morală superioară. Când Malraux afirma că secolul al XXI-lea „va fi religios sau nu va fi deloc” sugera singura soluţie: religiozitatea, care dă sens existenţei umane. Părintele Stăniloae spunea că „Dumnezeu vorbeşte fiinţei noastre mai ales prin gândurile ce le naşte în conştiinţa noastră când vrem să facem ceva… Dumnezeu ne conduce, ca printr-un dialog continuu, spre desăvârşirea noastră.” Cuvântul îşi are originea în Cuvânt. Pentru cel care-l scrie şi rosteşte este acoperiş, albăstrime şi psalm. Poeţii care scriu poezie religioasă nu fac altceva decât să se roage poetic. David, marele rege din Vechiul Testament, se ruga cântând. Avea şi harul muzicii, pe lângă cel al rostirii divine. Noi nu-i putem auzi melodiile, dar putem locui în templul cuvintelor lui, prin care slăveşte implorând şi imploră proslăvind. Pe David, psalmii l-au scos din el însuşi. Prin ei a privit, a înţeles şi a vorbit, prin ei a luptat, a suferit şi a învins. Putem auzi şi astăzi ecouri ale versetelor lui, prin poeţii care au avut sau au urechile deschise pentru „cuvinte prin intermediul cărora misterul e făcut prezent”, cuvinte care au capacitatea de rugăciune, de ascultare şi de primire. Citește restul acestei intrări »


LA TRECEREA „DINCOLO”

05/07/2014

cer

de Gabriela Genţiana GROZA

Ne naştem cu un program genetic individual care cuprinde, într-o perfecţiune greu de cuprins de mintea omenească, toată evoluţia ulterioară a fiecăruia dintre noi. Iasomie, ciocârlie sau stea de mare, nufăr, balenă sau bizon, fiecare are codul genetic înscris minuţios în acidul nucleic al celulelor. Îi rămâne mediului să croşeteze clipă de clipă devenirea fiinţelor şi să îşi decline rolul său, scotocind nemilos în nişa în care fiinţele cresc şi se dezvoltă. Astfel asistăm la schimbarea căii de parcurs a vreunei vieţuitoare, în bine sau în rău. Un adevăr e sigur pentru orice fiinţă: odată sosită pe pământ, drumul ei se finalizează mai devreme sau mai târziu, fulgerător sau normal, la o vârstă mai înaintată. Unicul trăitor pe pământ înzestrat cu vorbire şi mai cu seamă cu gândire, omul, rămâne parcă mai vulnerabil în faţa trecerii „dincolo”. Cum percepem momentul? Cât de tari suntem în faţa morţii? Şi, mai cu seamă, cum reacţionăm când simţim că ne vine rândul? O mulţime de fapte arată fragilitatea unora dintre noi, mai cu seamă când nu avem credinţă în Dumnezeu. Şi, ce e de-a dreptul sfâşietor, mulţi semeni rămân singuri la bătrâneţe, cu vitregiile vieţii în casă şi au vreme – parcă prea multă– să se întrebe: „Doamne, oare cu ce am greşit?” O bătrânică de peste 90 de ani, părăsită de copii şi nepoţi, îmi spunea resemnată: „Aş vrea să mor, dar nu pot!…” iar alta, aproape de 100 de ani, întreba, ca şi cum vreun muritor neputincios i-ar fi putut spune: „nu ştii, eu când plec?”…

S-au scris multe despre trecerea la cele veşnice. Biologi, medici, poeţi şi scriitori au abordat tema din perspectiva misiunii fiecăruia dintre ei. În literatură, apare câte un poem cu încărcătură emoţională deosebită, epitafuri în care strălucesc diamante din care înţelegem gândurile autorului la gândul trecerii lui dincolo.

Cuvântul „epitaf” provine de la grecescul „epitaphion”. E o poezie epigramatică având ca pretext moartea (imaginară) a unei persoane. Poate fi şi o inscripţie funerară în care se face elogiul celui decedat.

Publius Ovidius Naso, poetul latin născut la Sulmona şi exilat de către împăratul roman Octavian Augustus la Tomis, Constanţa de azi, a scris un epitaf care apare în cartea sa „Triste”. La Constanţa, în faţa Muzeului de Istorie şi Arheologie, se află statuia sa în bronz, pe un soclu de marmură albă pe care dăinuie catrenul memorabil compus de poet: „Sub astă piatră zace Ovidiu, cântăreţul / Iubirilor gingaşe, răpus de-al său talent; / O, tu ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată, / Te roagă pentru dânsul, să-i fie somnul lin.” Citește restul acestei intrări »