UMBRELE CASELOR ÎN LUMINA DIMINEŢII

28/02/2015

de Octavian LUPU

Octavian_Lupu_imageAplecat asupra mesei de lucru, el scria privind razele răsăritului de soare care se răspândeau în întreaga cameră desenând figuri fantastice pe pereţii aflaţi încă în semiîntuneric. Distingea tonalităţile multicolore ale fasciculelor de lumină aruncate sub forma unor jerbe ce izvorau din acel singur punct incandescent, soarele. Degetele sale alergau pe tastele claviaturii de calculator, care devenise un fel de pian la care cânta piese din aleasa muzică a cuvintelor. Liniştea pătrundea cu valuri de aer curat pe fereastra larg deschisă, din când în când fiind întreruptă de trilurile vesele ale păsărilor ce se trezeau după lungile ore ale nopţii.

Dar el privise acea noapte fantastică şi urmărise toate detaliile trecerii ei maiestuoase peste bolta cerului pe măsură ce ea îşi etala rochia albastră cu falduri de nori presărate ici şi colo cu nestematele sclipind aprins ale diamantelor stelare. „Frumoasă mai este aleasa Doamnă a Nopţii!” îşi spuse rememorând clipele de tăcere ale ultimelor ore. Cumva, îi plăcea să o întâlnească şi altfel decât dormind sau stând întins în pat. Când toţi ceilalţi se retrăgeau din lumea văzută, el prefera să iasă pe terasă şi să se aşeze pe un scaun contemplând îndelung oceanul celest de deasupra şi întinderea de pământ de dedesubt.

Cu toate acestea, el iubea lumina solară în desfăşurarea plină de splendoare a zilei. Dar două erau evenimentele pe care le admira cu nespusă afecţiune: răsăritul şi asfinţitul. În ambele intuia puterea transformatoare a naturii prin întrepătrunderea stărilor fundamentale aflate în mod normal în opoziţie. „De multe ori m-am întrebat dacă pot fi împăcate părţile aflate în contrast direct, de exemplu, dacă ziua şi noaptea pot avea un numitor comun, însă niciodată nu am găsit vreun răspuns”, monologă mai departe într-un şirag de gânduri ce aparent prelungeau impactul luminii strălucitoare a zorilor de zi. Citește restul acestei intrări »