Drumul către Marte

Motto: „Trecutul, prezentul şi viitorul locuiesc simultan în fiecare om, poziţionarea pe axa timpului fiind doar o chestiune de convenţie.” (Manualul tehnologiilor inovative)

de Octavian LUPU

Spaţiul cosmic se întindea la nesfârşit în faţa navei ce înainta cu o viteză apropiată de cea a luminii. Noile tehnologii de construcţie permiteau trecerea la nivel subcuantic a interacţiunii dintre particulele ce compuneau imensul corp zburător şi structura spaţio-temporală a universului. În urmă rămase Pământul, un obiect rotund şi albastru plutind în vastitatea infinită a cosmosului. Călătoria nu dura mult, doar o oră din momentul trecerii pe modul de deplasare rapidă, dar percepţia celor din interiorul navei asupra timpului se dilata substanţial. Şi acest paradox constituia principalul obstacol al traversării spaţiului interplanetar, indiferent de distanţă.

Problemele tehnice fuseseră rezolvate cu succes graţie tehnicilor de simulare computerizate. Nimic nu scăpase ochilor vigilenţi ai proiectanţilor asistaţi de roboţi industriali ce operau cu delicateţe şi precizie oriunde era necesar. Testele dure din lumea imaginară generată în laborator puseseră în evidenţă toate lacunele de concepţie şi toate greşelile de execuţie ale navei cosmice. Dar, dincolo de tehnologie, veriga cea mai slabă rămânea fiinţa umană.

Paradoxul vitezei luminii determina, din raţiuni de conservare structurală, dilatarea timpului perceput în interiorul navei, deşi obiectiv rămânea acelaşi în condiţii exterior măsurabile. Prin urmare, pasagerii voiajului cosmic experimentau o extindere a câmpului conştiinţei asupra detaliilor percepute sau trăite vreodată. Practic, tot echipajul uman intra pe durata călătoriei într-o lume fantastică, în care umbra trecutului, experienţa prezentului şi proiecţia viitorului erau surprinse simultan.

PRIMELE LITERE DIN ALFABETUL NESFÂRŞIT AL VIEŢII

de Octavian LUPU

Soarele strălucea cu putere în acea dimineaţă de aprilie. Doar câţiva nori răzleţi brăzdau suprafaţa albastră a cerului ce se întindea asemenea unei cupole ce învelea întreaga zare sub mantia sa protectoare. Vântul abia adia, deşi răcoarea se făcea simţită după noaptea friguroasă care tocmai trecuse. Flori nenumărate răsăriseră ca din senin pe întinderea suprafeţelor neregulate ale rondurilor şi de-a lungul drumurilor întortocheate ale grădinii botanice. Cumva, detaşată de atmosfera oraşului, această fărâmă de univers continua să conserve frumuseţea naturii la marginea marelui oraş, ce îşi etala de departe semeţele sale construcţii.

Poarta de la intrare se deschise şi primii vizitatori intrară să cutreiere aleile grădinii şi să se bucure de frumuseţea arborilor şi ierburilor de tot felul şi din toate părţile lumii. Printre aceştia se distingea un tânăr înalt, cu o statură dreaptă, aproape milităroasă, care părea venit din altă parte a ţării. De fapt, mai avea doar o zi de şedere în acel minunat oraş, fapt pentru care se gândise că ar fi o idee minunată să se plimbe prin acea grădină botanică despre care auzise întâmplător, citind un pliant publicitar uitat pe o banchetă goală dintr-un autobuz.

GLOBURI MULTICOLORE DE ZĂPADĂ DĂRUITE UNUI SUFLET DE COPIL

de Octavian LUPU

Zăpada cădea din cer şi se aşternea bogată pe pământ. Cu fiecare pas făcut simţeam că mă afund tot mai mult în nisipul alb ce scrâşnea sub călcătura paşilor mei. Totul în jur reflecta poleiala albă a cerului de decembrie în prag de an nou. Îmi venea să alerg şi să înfrunt fulgii de zăpadă ce îmi biciuiau cu obrăznicie faţa. Aşa am şi făcut în cele din urmă, când decis să nu mă mai las dominat de plăsmuirea argintie a iernii, am repetat cadenţa paşilor grăbiţi peste gheaţa depusă în timpul nopţii făcând eforturi de acrobat ce se menţine pe sârma îngustă ce leagă cele două tărâmuri sigure ale pilonilor de rezistenţă.

Şi totul alerga în jurul meu, în timp ce aparent stăteam pe loc şi contemplam clădirile, locurile, copacii şi oamenii ce se clătinau în ritmul paşilor mei. Fulgii mă loveau tot mai puternic pe faţă şi se depuneau abundent pe haine decorând un om de zăpadă mişcător prin tumultul potopului alb. Priveam fără să gândesc şi admiram fără să raţionez în vreun fel. Gândurile stăteau agăţate în cuierul de la uşa cugetării, care uimită lăsase loc purei percepţii a realităţii lucrurilor.

Dar oare era doar realitate în jurul meu? Nu cumva imaginaţia se juca prin mijlocul trăirilor generând noi plăsmuiri ce se combinau după regulile alchimiei necunoscute a sufletului? Unde mă opream eu şi de unde începea natura? Care era limita de demarcaţie dintre cele două? Greu de răspuns! Zăpada care mă împiedica să alerg, frigul ce încerca să mă pătrundă cu îmbrăţişarea sa de gheaţă şi umezeala ce îmi încerca pe rând degetele de la mâini şi de la picioare în ciuda îmbrăcămintei de protecţie mă determinau să pierd noţiunea de frontieră dintre mine şi univers.

Totul alerga în jurul meu, iar eu stăteam privind uimit risipa de mişcare a lucrurilor. De unde venea acea energie ce anima obiectele şi însufleţea tresărirea lor continuă ca sub bagheta unui dirijor nevăzut? Să fi fost doar lumina solară ascunsă în mişcarea maselor de aer aflate veşnic în confruntare, dar neavând niciodată un învingător pe termen lung? Să fi fost mai mult decât atât, mai precis o energie telurică similară gravitaţiei ce ne ţine în lanţuri şi ne determină să ne luăm la trântă cu ea mereu? Dificil de răspuns! Dar şuierul vântului mă împiedica să îmi las gândurile să zburde mai departe pe tărâmului logicii lipsite de certitudine.

Scrisoare pastorală, foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XIII (2014), nr. 285 (1-15 septembrie)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriaşi!

Idolii vremii noastre. Sentimentul religios a fost înnăscut în om. A venit cu el pe lume. Oriunde a existat o comunitate omenească, a existat şi o manifestare religioasă, indiferent ce forme a îmbrăcat ea. Descoperirile arheologice dovedesc cu prisosinţă acest lucru. Sunt scoase la lumină obiecte de cult, sunt identificate tot felul de practici rituale de înmormântare care spun că acea populaţie a avut o credinţă religioasă. Omul dintotdeauna a fost conştient că trebuie să existe o forţă supranaturală creatoare şi conducătoare a universului şi a încercat să cunoască această forţă. A socotit că este un element al naturii: soarele, luna, stelele, munţii, apele, copacii, pietrele; a socotit că este sub forma unei fiinţe omeneşti nevăzute, extraordinar de puternice; a crezut că este o idee mai presus de lume. A socotit că fiecare element al naturii are deasupra o asemenea forţă protectoare: marea îl avea pe Poseidon, focul pe Hefaistos; timpul pe Cronos; fiecare activitate umană, bună sau rea, avea un zeu, un idol: comerţul pe Mercur, războiul pe Jupiter, vânătoarea pe Diana; fiecare însuşire sau trăsătură spirituală umană deosebită îşi avea zeul ei: frumuseţea pe Afrodita, înţelepciunea pe Sofia, beţia pe Bachus. Asta, ca să vorbim doar de religiile greco-romane. Şi la alte popoare era la fel: spre exemplu, la asirieni zeul binelui era Ormuz, al răului Ahriman. Exemplele pot continua. Erau popoare care aveau zeci de astfel de zei. Ele se numeau popoare politeiste. Puţine au fost popoarele monoteiste, adică cele care s-au închinat unei singure forţe supranaturale, care concentra în sine toate energiile. Am putea menţiona în acest sens pe evrei cu Iahve, pe daci cu Zamolxe, iar mai târziu creştinii, care-L cinstesc pe Dumnezeu.

CEL CE NE-A DAT PUTINŢĂ

de Adrian POP

Motto : Fugit irreparabile tempus

       Îi iubea pe clasici şi pe romantici cu egală măsură, dar se dăruia şi urmaşilor lui Walt Whitman printre fire de iarbă, cei care puteau înnoda speranţa în trifoaie de noroc …îi admira pe oamenii Renaşterii şi pe cei ai secolului Luminilor … nu uita nicicând să amintească risipa subtilă a homericului ascuns iliadesc, nici erorile profeticului infern dantesc … se lupta cu tragediile răpusului Hamlet şi încerca să învie mefistofelicul faustian dincolo de parabola lui Goethe…

Redevenea, fără ezitări, ca un repectuos esenian contemporan – între convertirea lui Saul din Tars până la revelaţia lui Marin Preda – explicând nemuritoarea expresie „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”, sub ochii uimiţi ai celor cărora le vorbea – cel mai iubit dintre pământeni…