URME DE PAŞI SCRÂŞNITE PE ZGURĂ ROŞIE

Octavian Lupu

de Octavian LUPU

Pista de alergare se întindea dreaptă înaintea mea. Aerul zăcea nemişcat şi înăbuşit pe suprafaţa roşiatică a zgurii de pe pistă. Totul se afla în aşteptare. Clipele se dilatau grăbite în aşteptarea semnalului de start în istovitoarea cursă de 2000 de metri ce se întindea înaintea privirii mele. Cerul se desfăşura albastru deasupra mea în timp ce nori albi şi pufoşi se odihneau nemişcaţi pe suprafaţa sa. Când deodată se auzi vocea antrenorului, în tonuri clare şi distincte: „Pe locuri… Fiţi gata… Start!”

Ca un fulger a ţâşnit colegul din dreapta mea pe lângă mine, cu paşi uriaşi ce ridicau praful în urma sa. Cel din stânga nu se lăsa mai prejos şi căuta să nu scadă ritmul impus de cei care alergau deja în fruntea grupului. Şi undeva, în a doua jumătate a plutonului, mă aflam şi eu, cumva inconştient de paşii care urmau un ritm exterior stabilit de cei care se aflau în jurul meu. Mânat de dorinţa de a nu rămâne ultimul, smulgeam şi cea mai de pe urmă fărâmă de energie de care eram capabil, în timp ce respiraţia mi se accelera tot mai mult.