Bogăţia culturală, farmecul unui spaţiu binecuvântat, Finteuşu Mare, într-o carte de excepţie semnată Angela-Monica Jucan

de Gelu DRAGOŞ

 

    Angela-Monica Jucan

 

O prietenă şi o colegă bună, Angela-Monica Jucan, originară din Cluj-Napoca, cea care s-a ocupat cu profesionalism şi dăruire de revista şi site-ul „Bibliotheca septentrionalis” părăseşte Baia Mare şi Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare, locul ei de muncă, dar nu oricum, ci lăsându-ne ca zestre, nouă, maramureşenilor, volumul „Înstelatul Finteuş”, editat de Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu”.

Cartea apărută sub egida bibliotecii în programul cultural „Maramureşul perpetuu”, seria „Aniversări”, coordonator dr. Teodor Ardelean, se referă la Corul Bărbătesc din Finteuşu Mare, un cor înfiinţat odată cu Marea Unire şi care şi-a susţinut primul concert la Şomcuta Mare. Citind cartea scrisă de Angela-Monica Jucan mi-am dat seama ce muncă de Sisif, cât timp a trebuit să aloce pentru a ieşi o carte mai ceva ca o monografie!

Autoarea se opreşte cu migală la fiecare membru al corului, se apleacă asupra locului naşterii, a familiei, a ceea ce cântă fiecare – tenor I, tenor II, bariton, bas – ba, mai mult, şi la direcţiile zodiacale clasice ale fiecăruia, după calendarul arboricol şi după cel asiatic.

The Metamorphoses of the soteriological archetype

de lect. univ. dr. Vasile CHIRA
Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” Sibiu

In 1909 Jung was invited together with Freud to give a series of lectures at the Clark University of Worcester, Massachusetts. He told the father of psychoanalysis about one of his strange dreams, dream of whose interpretation and, obviously, assumption led at length to the split between the younger Jung and Sigmund Freud. Jung had dreamed that he was living on the top level of an old, but elegantly decorated house. Amazed by the fact that he is the owner of such a house, he comes down to examine the ground floor. Here, the things look even older. Then, casting a look at the floor, he discovers a hook in one of the stone slabs. Giving it a pull, the slabs rises, and some stone stairs show before his eyes, leading the way to the depths. Climbing down those steps, he enters a cave dug in the rock. Down, in the dust, he sees bones and potsherd and, among them, two human skulls half disintegrated by the weather[1].

Homo interrogans

de Vasile CHIRA

I

Lui Blaise Pascal

Stăpâne, Tu, Cel ce domneşti peste eoni,
Cu ce Te-a vătămat coroana
Supusului Tău?
Dacă m-ai detronat, împrumută-mi Nimbul
Să pot împărăţi peste propriul abis!
Ca un Lear încovoiat cerşesc
La Curţile Fiinţei şi câinii văzduhului
Mă încolţesc.
Hai, Doamne, să ne împărţim cerurile,
Să sfârtecăm infinitul pe din două.
Mă strivesc nemărginirile Tale,
Sferele mă iau în rotirea lor,
Stelele joacă demente pe portativul tăriei
Muzici triste, acorduri contrapunctice
Curg din Înalt ca din mii de alămuri.
Ameţesc în lumina albastră gigantă şi rece.
Tălpile îmi ating norii şi creştetu-mi
Se loveşte de munţi îngheţaţi.

Ludwig Wittgenstein și analiza logică a limbajului

de lect. univ. dr. Vasile CHIRA
Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” Sibiu

Ludwig Wittgenstein

Ludwig Josef Johann Wittgenstein, unul dintre cele mai stranii şi influente spirite filosofice ale secolului XX[1], s-a născut la 26 aprilie 1889 (fatidicul an, în care moare Eminescu şi înnebuneşte Nietzsche) într-o familie de origine evreiască din Viena. Tatăl său, Karl Wittgenstein, inginer de profesie, era cunoscut în spaţiul austro-ungar pentru afacerile sale de success din domeniul industriei oţelului. Mama filosofului, Leopoldine avea o sensibilitate culturală şi muzicală deosebită. Aşa se explică prezenţa unor mari compozitori precum Brahms sau Mahler în casa Wittgenstein, dar şi înclinaţiile copiilor spre muzică. Ludwig cânta la clarinet, fluiera în plus din memorie partituri întregi, iar fratele lui, Paul, devine pianist[2]. Leopoldine îi oferă copilului o educaţie sistematică în spiritul religiei romano-catolice, ceea ce va face ca aluziile la acest domeniu al spiritului să devină o dominantă a gândirii wittgensteiniene.

Speciile infinitului (incurs pluridisciplinar)

de lect. univ. dr. Vasile CHIRA
Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” Sibiu

Conceptul de infinit, derivat din adjectivul latinesc infinitus, -a, -um (nesfârşit, nemărginit, nedeterminat), este o dominantă nucleară a cel puţin patru domenii ale spiritului: filosofia, matematica, fizica şi teologia. Fiecare dintre acestea încearcă să decripteze esenţa ultimă a lumii, chiar dacă diferă denumirile: principiul prim (arche), ideea de Bine suprem, cauză primă, Primul motor (Primum movens), Dumnezeu, Absolut, Nedeterminat, act pur, substanţă, Ideal Transcendental, Fiinţă supremă, limită, număr transfinit etc.

Dacă la filosofii presocratici, ideea de infinit este legată de căutarea (confuză, adesea naivă) a primului principiu (apa, aerul, apeironul[1], focul, numărul[2] etc.), la Platon conceptul de transcendenţă (şi implicit cel de infinit) este tematizat nu doar din perspectiva cosmologică, ci mai ales din cea metafizică.

Paradoxul lui Russell și teoria tipurilor

de lect. univ. dr. Vasile CHIRA
Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” Sibiu

Bertrand Arthur William Russell

Matematicianul, filosoful şi istoricul britanic Bertrand Russell este unul dintre reprezentanţii de seamă ai filosofiei analitice alături de Frege, Carnap, Moore, Wittgenstein, Quine, Ryle sau Austin. Iniţiatorul atomismului logic[1] s-a născut la 18 mai 1872 la Trellech, Monmouthshire (Ţara Galilor), într-o familie cu rădăcini aristocrate. Bunicul său pe linie paternă, John Russell, a ocupat o perioadă postul de prim-ministru al Marii Britanii. Rămas de copil fără părinţi, a fost crescut şi educat de profesori particulari şi de guvernante, sub supravegherea bunicii sale, o femeie severă, grijulie, însă de o religiozitate excesivă, ceea ce-l va face pe Bertrand să se revolte încă de tânăr. În 1890 începe să studieze matematica la Universitatea din Cambridge (Trinity College) unde-l are ca profesor pe Alfred Nort Whitehead. Între anii 1895-1901 a fost angajat pe un post de cercetător la Trinity College.

Absurdul ca existențial major al analiticii udemiologice la Cioran

de lect. univ. dr. Vasile CHIRA
Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” Sibiu

lect. univ. dr. Vasile Chira

Problema absurdului existenţei la Cioran nu ţine de nihilismul lui substanţial, ci de nihilismul lui intenţional, adică nu de absenţa fiinţei, ci de absenţa orientării către ea. Ştim de la Husserl că orientarea conştiinţei către ceva este generatoare de sens. Prin contrast, orientarea conştiinţei către absenţa oricărui ceva echivalează cu o anihilare a intenţionalităţii însăşi, cu o surpare a sensului. Din această cauză, nihilismul nu rămâne atât o doctrină metafizică, cât una fenomenologică. Această bază pare să justifice toate fluctuaţiile şi inconsecvenţele aparente pe care ni le sugerează gândirea lui Cioran. Neînţelegând această natură contradictorie, turmentată în acelaşi timp de nefiinţă şi de Absolut, orice disertaţie care are pretenţii de decenţă academică şi de apodicticitate devine la un nivel irelevantă. În fond, moartea nu poate deveni concluzia unui silogism. Dacă silogistica nu face decât să genereze concluzii, în virtutea unor raporturi pur exterioare suferinţei, atunci ce anume ar putea împiedica suferinţa însăşi să renunţe la o logică ce nu dă seama de ea? Este prea multă impersonalitate, prea multă suveranitate pe care şi-o afirmă logica în faţa durerii.

Șantajul metafizic prin muzică sau despre limitele nihilismului cioranian

de lect. univ. dr. Vasile CHIRA
Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” Sibiu

lect. univ. dr. Vasile Chira

Intersectarea nihilismului cioranian cu muzica nu poate fi înţeleasă fără o nostalgie edenică. Preocuparea lui Cioran pentru muzică nu este una culturală sau estetică, după cum nu este nici una „existenţială”. Ea ţine mai degrabă de o memorie a unei Transcendenţe pierdute, pe care o revendică majoritatea misticilor, indiferent de faptul că interpretează acest anamnesis în sensul unei preexistenţe într-o lume a spiritului sau, dimpotrivă, a unei memorii a speciei care conservă sensul paradisului în fiecare individ apărut în fiinţă. Muzica devine un fel de mistică profană, o formă de acces la Transcendenţă pentru cei care nu pot duce până la capăt poverile ascezei[1].

Având o structură dubitativă, condamnată la inconsistenţă, la o atitudine aflată perpetuu sub semnul scepticismului, Cioran este predispus, simultan, la experienţe extatice, precum şi la negarea furibundă a lor. Contradicţiile lui Cioran proiectate la scară metafizică devin în fond contradicţiile Divinităţii.

Gottlob Frege și natura atemporală a numărului

Friedrich Ludwig Gottlob Frege

de lect. univ. dr. Vasile CHIRA
Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” Sibiu

Cu toate că metabolismul fiinţei umane n-a fost centrat naturalmente pe un demers cognitiv hiperabstract, ci mai degrabă pe satisfacerea unor instincte vitale, cum ar fi procurarea hranei şi procreaţia, există totuşi matematicieni, logicieni şi filosofi care încearcă să forţeze limitele noetice, să anexeze trupul gândirii. Astfel de ambiţii umane ar echivala în lumea eonică, mutatis mutandis, cu dorinţa stranie a unui înger de a-şi asuma vicisitudinile vieţii terestre de la sexualitate la moarte.

Aristotel și doctrina primului motor

de lect. univ. dr. Vasile CHIRA
Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” Sibiu

Problematica aristotelică se originează în disputa asupra participaţiei sensibilului la intelegibil. Într-adevăr, metafizica platoniciană avea de rezolvat o dificultate majoră: participarea lucrurilor la idei, în condiţiile în care spaţiul inteligibil era transcendent sensibilului. Contrar maestrului său Platon, Aristotel[1] va susține că nu există o separaţie între inteligibil şi sensibil. Inteligibilul este inerent sensibilului şi imanent lui. Astfel universalul devenea inerent individualului[2]. Dacă la Platon esenţa era transcedentă individului, întemeietorul Academiei încercând să separe pe Parmenide de Heraclit, la Aristotel avem de-a face cu o înbinare a devenirii cu ființa[3], respectiv a universalului cu propriile individuaţii.

Pentru a rezolva tensiunile interne tezei unui universal care, deşi nu are o subzistenţă proprie, nu este totuşi extras pe cale inductivă din indivizi, Aristotel creează un întreg aparat de distincţii conceptuale.