de Adrian POP
Fugit irreparabile tempus…

Vasile Grigore Latiş
Îi iubea pe clasici şi pe romantici cu egală măsură, dar se dăruia şi urmaşilor lui Walt Whitman printre fire de iarbă, cei care puteau înnoda speranţa în trifoaie de noroc… îi admira pe oamenii Renaşterii şi pe cei ai secolului Luminilor… nu uita nicicând să amintească risipa subtilă a homericului ascuns iliadesc, nici erorile profeticului infern dantesc… se lupta cu tragediile răpusului Hamlet şi încerca să învie mefistofelicul faustian dincolo de parabola lui Goethe…
Redevenea, fără ezitări, ca un repectuos esenian contemporan – între convertirea lui Saul din Tars până la revelaţia lui Marin Preda – explicând nemuritoarea expresie „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”, sub ochii uimiţi ai celor cărora le vorbea – cel mai iubit dintre pământeni…
L-am văzut zâmbind caduc în timp ce vorbea despre avarul lui Moliere, zbuciumat de ispitirea mefistofelică a lui Faust, vulcanic explicând tragediile homericului conflict troian, transfigurat de analogia dintre Platon şi Aristotel… o permanentă zbatere între nevăzutul intuit şi cotidianul rămas la stadiul de himeră…: mereu simţit, rareori asumat… Citește restul acestei intrări »