Ţara Chioarului sau a Cetăţii de Piatră, comoară de secole a toponimelor româneşti (III)

Jurnal din anii ciumei Covid 19

de Vasile LECHINȚAN 

Detaliu din planul cetăţii Chioarului, într-o gravură veche, de secol XVII-începutul sec. XVIII

Descoperim cu încântare comoara denumirilor pe care poporul român le-a dat locurilor dragi din fiecare sat în parte. Se desfăşoară parcă în faţa ochilor noştri un basm al satului românesc de demult. Cum să nu fii încântat să ştii că undeva este o culme de munte cea mai înaltă, numită Pe Ningară (din Ciocmani), unde se poate vedea cea mai timpurie și ultima zăpadă. Acolo parcă e un templu al ninsorii, al unei lumi celeste, plină de puritate pentru suflet a albului imaculat, un templu al emoţiilor, al fiorurilor date de schimbarea anotimpurilor. Apoi un toponim cu denumirea La Casa Fătului în Deal, din Copalnic-Mănăştur, parcă e un început de roman, din secolul al XVIII-lea, unde totul se petrece parcă aidoma ca în Vicarul din Wakefield, de exemplu, cu o familie frumoasă a fătului de la biserica din sat, cu casa lângă biserica şi cimitirul de pe deal, unde se întreţes legende şi întâmplări fantastice din cauza apropierii prea mari de… eternitate, de unde şi conflictul dintre Viaţă şi Eternitate. Poporul a început romanul, el trebuie continuat.

Să urmărim, în continuare, pe sate chiorene, comoara limbii române istorice. 

Ţara Lăpuşului, o ţară de români înnobilaţi (VI)

Jurnal din anii ciumei Covid 19

de Vasile LECHINȚAN 

Foarte importante pentru viaţa noastră de fiecare zi sunt secvenţele de trăiri sufleteşti pe dimensiunea istorică. Chiar şi un copil revine mereu la clipele fericite ale „istoriei” lui „minuscule” ca timp, dar uriaşe ca bucurii trăite nu demult. Dar apoi oamenii maturi, cu largă experienţă de viaţă personală pe ani, pe decenii, pe jumătate de secol şi cei ce se apropie de un secol! Dar nu trăim trecutul doar din experienţa noastră istorică personală ci şi din istoria noastră ca neam, dorind să ne cunoaştem strămoşii. Şi cu câte aspecte frumoase ne întâlnim şi ne rezemăm sufletul în trecut, cu atât suntem mai bogaţi sufleteşte.

Să urmărim, în continuare, fenomenul existenţei de secole a unei românimi libere în Ţara Lăpuşului.

Gostila

1598: Satul aparţine de voievodul român Ioan Maxin. Deşi a fost sat românesc, nu au fost nobili români în Gostila.

Groşii Ţibleşului

1594; Cneaz al satului este Todor şi jurat este Bota.

1663: Este amintită familia de nobili Cioară zisă şi Bud de Groşii Ţibleşului.

1670: Principele Mihail Apaffy reînnobilează pe nobilii Ignat şi Ioan Bud de Groşii Ţibleşului, pe sesia/moşia lor situată între cele ale lui Simion Raţ şi Bozga. 

„O comunitate vie”

de dr. Teodor ARDELEAN
Directorul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare

Duminică, 8 decembrie 2013, la Runcu Salvei, a fost organizat un mare eveniment cultural. Lansarea monografiei localităţii, intitulată foarte neaoş „Fabricat în Runcu Salvei” şi inaugurarea Bibliotecii Comunale.

Câteva menţiuni de responsabilitate pentru această carte care face paşi uriaşi spre vârful clasamentului cărţilor din domeniu. 883 pagini, pe hârtie cretată, copertă cartonată şi supracopertă. Pe coperta I este reprodus un tablou al celebrului pictor bistriţean Marcel Lupşe „Veduta Runcu Salvei”, care în realitate, ca tablou, a fost şi donat, în format 100×100 cm, ulei pe pânză, primarului Anchidim Pavelea. Prefaţă: acad. Ioan Aurel Pop, Rectorul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Responsabili de proiect: Alexandru Bogdan Bud, Vasile George Dâncu, Leon Pinti. Editura Eikon din Cluj-Napoca. Coordonatori: Vasile Lechinţan, Adrian Onofreiu, Mircea Prahase. Autori: 29 persoane. Printre aceştia: Vasile Sebastian Dâncu, sociolog, fost ministru.

„Un sat cât o fărâmă de veşnicie” – zice Ioan Aurel Pop. Un sat care acordă un mare premiu cultural, „Premiul de la Runc”, începând cu 2011,

Ţara Lăpuşului, o ţară de români înnobilaţi (V)

Jurnal din anii ciumei Covid 19

de Vasile LECHINȚAN 

A vorbi despre nobilimea română, care şi-a păstrat identitatea etnică românească şi de la primirea diplomei de înnobilare din secolele vechi până la noi, este şi o spargere a unui clişeu adânc înrădăcinat în conştiinţa publică, acela că românii au fost în istorie toţi, dar absolut toţi, numai şerbi la nobilimea ungară. Acest clişeu a fost mereu cultivat, mai ales în perioada comunistă, când etalarea exploatării omului de către om în trecut era la mare cinste, era însăşi fundamentul ideologiei „construirii noii societăţi a proletariatului”. Istoria trebuie văzută, însă, cu nuanţe, aşa cum a fost. De aceea ne bucurăm că a existat şi o lume liberă românească, de ţărani liberi, neaserviţi. Se sparge astfel şi clişeul că nobilii români, în totalitate, au trebuit să treacă la altă religie după înnobilare, şi s-au maghiarizat. S-a folosit şi aici exemplul câtorva nobili, din zona Haţegului şi Maramureşului, înnobilaţi în secolul al XV-lea mai ales, care, într-adevăr, s-au maghiarizat în timp, precum cei din familia Cândea, care au devenit Kendeffi, Chindriş, care au devenit Kenderesi, Drag, care au devenit Dragffi etc. Dar acestea sunt cazuri izolate faţă de mulţimea românilor înnobilaţi care nu şi-au lepădat neamul, tradiţiile şi credinţa. Am văzut, în Ţara Lăpuşului, vom vedea şi în Ţara Chioarului, cum români înnobilaţi în secolele XVI-XVII traversează secolele până la noi cu prenume curat româneşti: Urs, Lup, Ionuţ, Todor, Iuon, Vasilia, Petre, Niculai, Ştefan, Gavrilă, Irimia, Costan, Alexa, Simion, Iacob, Gligor, Macovei, Toma, Chifor, Tănasie, Ilie, Ilisie, Dumitru, Nistor, Ignat, Maftei, Marcu, George, Filip, etc.

Să urmărim, în continuare, fenomenul înnobilării unor români din Ţara Lăpuşului. 

Un nou număr al revistei SINTAGME CODRENE!

A ieșit de sub tipar numărul 7 al revistei SINTAGME CODRENE: REVISTĂ DE LITERATURĂ, ARTĂ, ISTORIE, RELIGIE ȘI TRADIȚII, ISSN: 2734-6307.

Din cuprins:

Valeria Bilț/ Sintagme codrene – repere diasporene – confluențe – europene … 3

Răzvan Ducan/ Denigratori și contestatari ai lui Eminescu … 6

Vasile Lechințan/ Jurnal din anul ciumei Covid 19; A fost Transilvania un „principat maghiar” sau întotdeauna o țară românească? … 12

Ion Bădoi/ De susținerea voastră este legată vremea cât vom mai exista ca români; Dialoguri fundamentale cu părintele Boian Alexandrovici, Voievodul credinței creștin ortodoxe românești în Serbia … 16

Bartolomeo-Theo Di Giovanni/ CV și poezii în traducerea poetei Daniela Forcos … 22

Massimo Massa/ CV și poezii în traducerea poetei Daniela Forcos … 26

Francesco Gemito/ CV și poezii în traducerea poetei Daniela Forcos … 31

Angela-Monica Jucan/ Romgleză? – Niciodată … 34

Nicolae Goja/ Viața romilor în patru localități din Maramureș … 37

Al. Florin Țene/ Spiritul liric în poezia Mihaelei CD … 44

Generalul Traian Doda. Românul care „privea cauza naţională ca o chestiune de onoare personală”.

Jurnal din anii ciumei Covid 19

de Vasile LECHINȚAN 

Traian Doda
(29 iulie 1822 – 4/16 iulie 1895)

Una dintre personalităţile de seamă ale vieţii şi luptei noastre naţionale din Transilvania, din secolul al XIX-lea, a fost şi generalul de brigadă din armata imperială austriacă Traian Doda.

S-a născut în localitatea Prilipeţ, din Banat, azi jud. Caraş-Severin, la 29 iulie 1822. A absolvit şcoala  militară de regiment (regimentul grăniceresc român) din Caransebeş, în 1841, apoi, calităţile şi capacitatea l-au recomandat să-şi completeze studiile la Academia Militară din Wiener-Neustadt, în Austria.

Ca sublocotenent, activează

IN MEMORIAM – Vasile LECHINȚAN

Vasile Lechințan

(21 ianuarie 1949, Silvașu de Câmpie – 09 iulie 2021, Cluj-Napoca)

Sunt oameni pe care este de ajuns să-i întâlnești de două-trei ori în viață pentru a ști că sunt atinși de lumina divină, la rândul lor atingând, ocupând în sufletul celui cu care se întâlnește, un loc luminos ce va rămâne peste timp doar al lor.

Dincolo de elita intelectuală din care fac parte, oamenii aceștia se deosebesc din mulțime prin: simplitate, modestie, generozitate, dragostea față de aproapele, oricine ar fi el! Sunt oameni lipsiți de orgolii cărora nu le este teamă să coboare din funcții, să aprecieze, să încurajeze, să încredințeze, să crediteze acolo unde simt că este cazul. Sunt oameni care-și văd de lungul sufletului, sacrificându-se zi de zi pe altarul misiunii nobile ce le-a fost încredințată, convinși fiind că rostul lor în lume este de a lăsa în urmă o zestre intelectuală de mare folos generațiilor viitoare. În acest caz, aceea de a cerceta istoria neamului românesc, cu precădere pe cea din spațiul nostru transilvan, apoi de a scoate în lumina scrisului adevăruri istorice care nu pot fi contestate. În liniște, fără a face valuri, cu demnitate

In memoriam prof. Vasile Lechințan – istoric, scriitor, om al cetăţii

Vasile Lechințan
(21 ianuarie 1949 – 09 iulie 2021)

Istoriografia și cultura românească a pierdut o voce autorizată, demnă și credibilă în apărarea adevărului istoric, a patrimoniului și valorilor fundamentale ale poporului român, un desăvârșit profesionist, care și-a pus întreaga existență în slujba binelui public.

Regretatul publicist, remarcabil istoric, scriitor, om al cetății și excelent arhivist s-a născut la 21 ianuarie 1949, în localitatea Silivașu de Câmpie, din părinții Maria și Grigore Lechințan, județul Bistrița-Năsăud. În buna tradiție a familiilor românești, copilul, adolescentul și apoi intelectualul patriot Vasile Lechințan și-a iubit și respectat părinții, întreaga familie formată din surorile Lenuța Mureșan, Domnica Teglaș, Ana Moișan și minunații lui nepoți Monica, Mirela, Marius, Dora, Sănica, Marin, Măriuța, Mitruț și Nuțica și strănepoții Elisa, Cristina, Ionela, Andreea, Vanessa și Răzvan.

Și-a petrecut copilăria

Recomandare de lectură: „ROMÂNII CLUJENI DIN SECOLELE XV-XVII” de Vasile LECHINȚAN (în „Povești despre Cluj, I”)

Un inedit tablou social economic al vieții românești citadine din Clujul secolelor XV-XVII se reconstituie din documentele de epocă aflătoare în arhivele clujene, fondul Primăria municipiului Cluj Napoca.

Bogata zestre documentară a marelui și înfloritorului oraș liber regesc de pe Someșul Mic din această perioadă istorică, în primul rând foarte importantele „Socoteli ale primăriei”, care se țin începând cu mijlocul secolului al XVI-lea, procesele verbale ale adunărilor consiliului orășenesc, protocoalele cu procesele judecătorești, documentele și registrele breslelor (unele începând din secolul XV), ne dezvăluie o interesantă prezență românească, între ziduri și în afara zidurilor orașului, inclusiv în Feleacu, sat românesc de pe teritoriul și sub jurisdicția orașului, relevându-ni-se totodată și contribuția românilor prin puterea lor economică, precum și prin muncă și faptă cotidiană, la dezvoltarea și apărarea orașului lor și la susținerea instituțiilor acestuia.

Această lume liberă românească, necunoscută până acum, este prezentă într-o diversitate de stări și ocupații

Scrisoare către cuvintele româneşti

de Vasile LECHINȚAN

Dragile mele cuvinte minunate! Încă din primele mele rânduri de scrisoare vreau să vă fac cunoscut că sunt bine şi sănătos când vă aud strigate, în suflet, cu putere, de mama mea prin ograda copilăriei, unde ea era stăpâna ceriului şi a pământului, atât era de plină de viaţă şi de voinţa de a-şi apăra averea şi drepturile, felia de viaţă pe care i-a fost dată şi mândria de a fi Om. Sunt, totodată, bine şi sănătos când vă văd strigate cu cerneală, pe hârtie foarte veche, medievală, de un Varlaam şi de un Coresi, apoi, când sara pe deal vreun bucium sună cu jale, vă aud şoptite de domnul Eminescu în timp ce vă înşiră pe hârtie, iar în Ardeal, sunteţi sufleteşte alături de Coşbuc zărindu-şi mama la vaduri în care ape repezi curg şi plopii doinesc şi ei eterna jale a unei vieţi scumpe dispărute. Sunt iarăşi bine şi sănătos văzând cum iese, în ograda sa din Ţicău, şi vă strigă Creangă ca să vă adune din împrăştierea voastră ştrengară de prin Humuleşti şi de pe la apa Ozanei cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul, iar un hâtru din Haimanalele Prahovei, pe nume Caragiale, vă înşiră, bob cu bob, cu cele mai diamantine sclipiri, pline de umor, într-o lume românească uimitoare de la începutul modernităţii noastre.