PLAIURI CODRENEŞTI

15/02/2015

Andreia Roxana Botis (1)de Andreia-Roxana BOTIŞ

Ulmeni, locul copilăriei mele, reprezintă lumea în care trăiesc împletindu-mi raţiunea cu elementele autentice ale culturii şi civilizaţiei româneşti, ale portului popular din zona Codrului, dar şi cu liniile melodice codreneşti, care-ţi deschid calea spre noi orizonturi. În această lume mirifică, plină de legendă şi istorie, am ales să-mi petrec şi anii adolescenţei, în calitate de elevă de liceu, mândrindu-mă cu valorile, principiile şi noile identităţi descoperite.

Zona Codrului se află la interferenţa judeţelor Maramureş, Satu Mare, Sălaj, este un ţinut cu un farmec aparte, din punct de vedere geografic, cu codri seculari ce se îngemănează cu câmpii mănoase, străbătute de râul Someş, care formează defileul cunoscut sub denumirea Strâmtorile Ţicăului, tocmai la intrarea dinspre satul Ţicău spre capitala administrativă a zonei – oraşul Ulmeni, dar această zonă poartă cu semeţie şi urmele dacilor liberi, recent fiind inaugurat Muzeul de la Oarţa de Jos, care are comori istorice de o valoare inestimabilă.

Coperta buna final

Biserica din Arduzel

Această zonă etnografică prezintă numeroase enigme, dar şi valori istorice de o mare însemnătate spirituală. Voi prezenta câteva dintre aceste bijuterii ale plaiurilor codreneşti.

Biserica de lemn Arduzel a fost construită în anul 1650 la Gârdani, de credincioşii de aici. De acolo a fost adusă aici, la începutul secolului al XIX-lea. Pictura este aproape în întregime distrusă, doar pe iconostas se pot distinge figurile apostolilor şi a Mântuitorului.

Biserica de piatră şi lemn din Ulmeni „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” provine din Şomcuta Mare şi a fost reclădită în 1895, are un chivot din secolul al XVIII-lea, aurit, cu proeminenţe şi reliefuri florale şi cruciforme excepţional lucrate. Citește restul acestei intrări »


NICOLAE BARBUL din Mocira (1879-1943), inginer şi diplomat. Delegat la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918 şi membru al Marelui Sfat Naţional Român

05/02/2015

de Viorica URSU*

Nicolae Barbul

Nicolae Barbul

Unul dintre puţinii ingineri agronomi pe care îi avea Transilvania în anul 1918, Nicolae Barbul, s-a născut la 6 aprilie 1879 la Pomi, judeţul Satu Mare, comună mare, situată pe malul Someşului, peste râu de oraşul Seini, cunoscută şi prin mulţimea de intelectuali de frunte pe care i-a dat.

A fost fiul memorandistului Gavril Barbul (1848-1921), colaborator apropiat şi cumnat al părintelui dr. Vasile Lucaciu, tribunul şi „Leul de la Şişeşti”. Mama lui Nicolae Barbul era Maria născută Lucaciu, sora aceluiaşi fruntaş al luptei pentru afirmarea drepturilor politice ale românilor ardeleni, de la sfârşitul secolului al XIX-lea, până la împlinirea statului naţional unitar român.

Tatăl, Gavril Barbul (1848-1921), a fost judecător la Debreţin după

Maria si Gavril Barbul

Maria şi Gavril Barbul

anul 1870, când, în legătură cu procesul personajului devenit legendar Rózsa Sándor (1813-1879), i se oferă salariul pe toţi anii până la pensionare şi posibilitatea de a renunţa la cariera judecătorească. Revenit acasă şi, după un popas la Pomi, leagănul acestei vechi familii (unde se naşte al doilea fiu al său, Nicolae), Gavril Barbul, completându-şi disponibilităţile financiare cu un împrumut de la banca „Astra”, cumpără în anul 1880 moşia de 1.000 ha din satul Mocira cu o casă veche şi impunătoare şi cu parcul din centrul satului[1].

Stabilită aşadar la Mocira, la 7 km de Baia Mare, familia Barbul va participa efectiv şi va sprijini material şi moral toate acţiunile importante privind lupta pentru afirmarea politică şi naţională a românilor din Transilvania, luptă prin care s-a pregătit şi împlinit Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Casa lor a adăpostit, nu odată, la Mocira, întâlniri ale fruntaşilor Partidului Naţional Român din Transilvania. Citește restul acestei intrări »


CÂNTEC ŞI POVESTE – DOINA LUI LUCACIU

02/12/2013

Prietenului meu, col (r) Gavril Babiciu

de prof. Traian RUS,
Oarţa de Sus

În buchetul cu frumuseţi al vieţii mele, a apărut, de vreo trei ani de zile, o floare rară, „Doina lui Lucaciu”, în interpretarea Andreiei Botiş, fata frumoasă şi şcolită într-ale muzicii a consăteanului meu, părintele Radu Botiş din Chelinţa. Este remarcabil că tânăra generaţie perpetuează cântecele noastre istorice. Doina mi s-a pus la suflet de cum am auzit-o şi nu mă voi putea despărţi de ea niciodată.

Vasile LucaciuSunt privilegiat de faptul că pot înţelege aceste cântece, că ştiu multe despre epoca în care au apărut şi rolul lor în realizarea idealurilor neamului. Puţini dintre noi pot conştientiza forţa lor mobilizatoare extraordinară, faptul că pot conduce naţiunile la victorie. Să ne gândim doar la avântul emoţional stârnit de Marseilleza (La Marseillaise) lui Rouget de Lisle, care i-a condus pe francezi la victorie în 1792. Şi Doina lui Lucaciu a stârnit uragane de durere şi revoltă faţă de starea de robie în care s-a aflat naţiunea română din Ardeal secole în şir. Conştiente de acest lucru, autorităţile austro-ungare au considerat-o ca un semn al răzvrătirii. Purtarea tricolorului şi chiar folosirea limbii române stârneau represiuni aspre. Cântarea sau chiar fredonarea Doinei putea fi motiv de întemniţare, deoarece simboliza rezistenţa activă şi aderenţa la scopurile propovăduite de părintele Vasile Lucaciu. Interesant mi se pare şi faptul că dintre toate marile personalităţi care au condus lupta românilor din Ardeal pentru dezrobirea şi întregirea neamului, „Leul de la Şişeşti” a devenit cel mai popular. Poporul închină doine şi balade doar celor neînfricaţi, celor care se confundă cu idealurile sale. Pentru activitatea şi viaţa dedicată neamului său, Vasile Lucaciu a cunoscut calvarul închisorilor ungureşti : Vácz, Seghedin, Satu Mare. Citește restul acestei intrări »


PE URMELE DEZROBITORILOR ŞI ÎNTREGITORILOR DE NEAM ŞI ŢARĂ

22/11/2013

de prof. Traian RUS

Apelul meu pentru cinstirea memoriei dezrobitorilor şi întregitorilor de neam şi ţară, publicat la 4 noiembrie 2013 în „Graiul Maramureşului”, oarecum panicard, a avut efectul scontat, şi acum, cu o săptămână înainte de 1 Decembrie, am căpătat siguranţa că memoria delegaţilor codreni la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia va putea fi cinstită cum se cuvine. Le-am găsit mormintele, datele personale, credenţionalele, pozele unora, urmaşii. În localităţile în care îşi dorm somnul de veci s-au constituit echipe care le vor organiza parastase de pomenire, vor depune jerbe de flori pe morminte şi le vor evoca personalitatea. A fost un demers destul de dificil, care mi-a solicitat eforturi serioase de documentare, timp, drumuri, telefoane, cheltuieli. Şi este doar începutul, pentru că alături de delegaţii oficiali, aleşi să reprezinte cercul electoral al Silvaniei, în mod sigur au participat şi alţi fruntaşi ai comunităţilor, despre care documentele şi informaţiile deocamdată lipsesc. Citește restul acestei intrări »