Scrisoare pastorală – Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XIII (2014), nr. 280 (16-30 iunie)

13/07/2014

crop

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriaşi!

Unde eşti, tu, Poezie? Întotdeauna le-au plăcut românilor poeziile. Ei înşişi au fost poeţi. Şi ce mai poezii au făcut! Să ne amintim de doinele şi de baladele noastre, de cântecele de tot felul, care au legănat generaţii după generaţii. De când a deschis ochii, copilul şi-a auzit mama cântându-i şi spunându-i versuri. A fredonat în toată copilăria, păzind oile pe tăpşan, cântece. Şi-a spus gândurile şi simţămintele de tânăr îndrăgostit; şi-a exprimat dorurile, necazurile, bucuriile şi speranţele în tot restul vieţii sub formă de poezii cântate. Pleacă din lume „cântat” de cei dragi. Poeziile şi cântecele sunt învăţate de la cei mai în vârstă, ori sunt creaţii proprii.

Poezia şi cântecul au fost picăturile de fericire pe care Dumnezeu ni le-a dat din bucuria îngerilor şi din frumuseţile raiului ca să ne mai oblojim şi noi sufletul din când în când cu ele. Ne-a dat şi poeţi de excepţie, ca să fixeze mai bine şi mai potrivit gândurile şi simţămintele lor şi ale neamului. Poeziile şi cântecele ne-au fost doică, învăţător, iubită, tovarăş de muncă şi de luptă, mângâiere şi speranţă.

Am învăţat cu plăcere nenumărate poezii în şcoală. Am citit cu bucurie multe volume de poezie din literatura română şi străină. Citesc astfel de cărţi de câte ori am prilej. Nu orice fel de poezii! Iubesc poezia clasică, iubesc pe Eminescu, pe Arghezi, pe Goga, pe Coşbuc şi pe mulţi alţii, care au scris poezie pentru oameni ca mine. Astăzi se scrie altfel de poezie şi aceasta nu-mi place. Mi-e străină. N-o înţeleg. Nici nu ştiu dacă este sau nu poezie. Unele creaţii de acest gen parcă ar fi un amalgam de cuvinte, decupate din reviste şi ziare şi puse alături sub formă de „versuri”. Nu mai au semne de punctuaţie, puncte, virgule, semne de întrebare, de exclamaţie, nu mai au litere mari, ci doar un şir de cuvinte fără înţeles şi fără rost. Cu mai mulţi ani în urmă, am ajuns, întâmplător, la o lansare de carte în Craiova. Era vorba de o carte de „poezie”. Mai bine de o jumătate de oră a citit autorul din creaţiile sale şi eu n-am înţeles nimic. Mai bine de o jumătate de oră au vorbit apoi alţii despre creaţiile respective şi iarăşi n-am înţeles nimic. Mi-am zis că trebuie să plec de acolo, fiindcă sunt prea prost, ca să încurc oameni atât de deştepţi! Citește restul acestei intrări »


Scrisoare pastorală – Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi anul XIII (2014), nr. 279 (1-15 iunie)

01/07/2014

B

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriaşi!

Sfinţenia tăcerii. Am ajuns la Mânăstirea Prislop din judeţul Haţeg. Era într-o zi de miercuri, dar şoseaua care ducea acolo de la Haţeg era aglomerată de tot felul de mijloace de transport pasageri: autocare, autobuze, microbuze, autoturisme de tot felul. Cei aproximativ optsprezece kilometri i-am parcurs destul de greu. Cineva, care fusese şi în noiembrie, când se comemorează ziua decesului Părintelui Arsenie Boca, a spus că în zilele acelea circulaţia maşinilor a fost oprită între Haţeg şi Prislop, pentru a nu se bloca drumul. Peste 40.000 de oameni din toate colţurile ţării au parcurs drumul de 18 kilometri, dus-întors. Era un adevărat furnicar revărsat între cele două localităţi. Am ajuns în parcarea mânăstirii. Câteva terase special amenajate formau parcarea, plus alte spaţii destul de mari. Toate erau aproape pline cu maşini. O scurtă uitătură în parcul de maşini şi am putut număra cel puţin cincisprezece judeţe din care erau autovehicule prezente acolo, fără a le mai socoti pe cele cu numere străine.

Mânăstirea Prislop este una din cele trei ctitorii ale Sfântului Nicodim de la Tismana, fiind construită între anii 1399-1405. Se ştie că Sfântul Nicodim a construit Mânăstirile Vodiţa, Tismana şi Prislopul. Actuala biserică a mânăstirii este renovată, dar neterminată. Este de o simplitate dezarmantă. Câteva clădiri în apropiere te fac să crezi că sunt şi vieţuitori pe acolo. Nu am văzut decât două-trei maici la chioşcurile unde se vindeau iconiţe, cărticele, tot felul de suveniruri religioase. În schimb, toată incinta mânăstirii şi biserica erau ticsite de lume, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni. După ce-şi trăgeau sufletul spunând o rugăciune la biserică sau dând un pomelnic, şirul de pelerini lua în piept suişul muntelui către o destinaţie de toţi ştiută: mormântul Părintelui Arsenie Boca.

Într-un luminiş străjuit de brazi şi fagi se adăposteşte un cimitir de 20-30 de morminte ale vieţuitorilor mânăstirii. Majoritatea sunt morminte de maici. Câte un mormânt bine îngrijit, însemnat cu câte o cruce de lemn, pe care sunt sculptate numele şi anii naşterii şi ai morţii. În partea cea mai înaltă a cimitirului se află un alt mormânt, al Părintelui Arsenie. Nu se deosebeşte prea mult de celelalte. Crucea este tot de lemn, parcă sculptată de aceeaşi mână, numai că este şlefuită de nenumăratele sărutări, atingeri şi mângâieri de fiecare zi ale pelerinilor. Se mai deosebeşte de celelalte morminte prin miile de flori de crin alb, aşezate de jur-împrejur ca un zid protector, prin grămezile de flori aduse de pelerini, pe care două maici se tot chinuie să le aşeze mai departe, ca să nu încurce locul. Deşi era zi de miercuri, adică la jumătatea săptămânii, într-un sezon în care ploile nu mai contenesc de câteva săptămâni, grupul nostru a trebuit să aştepte mai bine de o oră şi jumătate până a ajuns la mormântul Părintelui Arsenie. Era o linişte de mormânt, deşi era mulţime de lume. Fiecare îşi frământa gândurile, îşi rostea rugăciunile, îşi însăila speranţele, îşi ştergea lacrimile. Mulţi, foarte mulţi, plângeau şi udau cu lacrimi crucea mormântului. Poate nici la mormintele celor din familiile lor nu făceau aşa. Acolo era durerea iubirii, dincoace era durerea speranţei. Unii erau veniţi acolo pentru prima dată, alţii mai veniseră de multe ori. Toţi povesteau că ceva s-a schimbat în viaţa lor după un asemenea pelerinaj, că au simţit că le-a fost de folos „întâlnirea” cu „sfântul”.

Aşteptând la rând, alături de ceilalţi pelerini, mă gândeam câte monumente funerare sunt prin cimitirele noastre! Numai în Belu dacă te duci, vei vedea că sunt cavouri şi sculpturi care costă o avere. Se duce lume şi acolo, dar să admire operele de artă, să vorbească despre unul, despre altul dintre cei îngropaţi acolo, fie că e vorba de un scriitor, poet, artist, om politic sau de stat. Poate cineva din familiile acestora mai plânge lângă câte un mormânt, fiindcă-i leagă legături de sânge, ani din viaţă petrecuţi alături. Nimeni nu se duce la acele morminte să se roage, să-şi pună vreo speranţă în ajutorul celor de sub criptă! Părintele Arsenie a trăit în perioada 1910-1989. Pe vremea lui au fost patriarhi mari, precum Miron Cristea (patriarh, prim-ministru, locţiitor regal), Nicodim Munteanu, Justinian Marina, Justin Moisescu, Teoctist Arăpaş; au fost regi, preşedinţi, miniştri; au fost mari mitropoliţi, profesori universitari la facultăţile de teologie, înalţi funcţionari eparhiali, oameni politici şi demnitari de stat. La mormântul nici unuia dintre aceştia nu se face pelerinaj şi poporul nu se roagă lui Dumnezeu, aşa cum se roagă la mormântul Părintelui Arsenie Boca! Citește restul acestei intrări »


Scrisoare pastorală – Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi – anul XIII (2014), nr. 278 (16-31 mai)

17/06/2014

Dragii mei enoriaşi! Hristos a înviat!

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Viaţa lumii. Noi, creştinii, nu credem în ideea de Dumnezeu. Judecătorii, procurorii şi avocaţii slujesc ideea de dreptate, iar filosofii slujesc ideea de înţelepciune. Pentru aceştia, dreptatea şi înţelepciunea sunt numai nişte noţiuni abstracte, care se schimbă în funcţie de vremuri, de locuri şi de oameni. Dreptatea şi înţelepciunea în cazul lor nu se întruchipează într-o persoană anume, nici chiar în ministrul justiţiei sau al culturii. Şi aceşti miniştri slujesc ideile de dreptate şi înţelepiune, fără a pretinde că au cunoscut vreodată pe cuneva care ar fi însăşi dreptatea şi înţelepciunea.

Pentru noi, creştinii, Dumnezeu nu este idee, ci fiinţă. Este o fiinţă vie, creatoare şi conducătoare a lumii văzute şi nevăzute, spirituală, atotprezentă, atotputernică, veşnică, mai presus de lume, de timp şi de spaţiu, bună, dreaptă, înţeleaptă, iubitoare de oameni. Aşa cum ni S-a descoperit în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie, Dumnezeu este Unul în fiinţă, dar întreit în persoane: Tată, Fiul şi Sfântul Duh. Nu sunt trei dumnezei, ci Unul, întreit în persoane. Aceste persoane formează Sfânta Treime. Cele trei Persoane ale Sfintei Treimi au atribute comune, cum sunt cele enumerate mai sus, dar şi atribute specifice fiecăreia. Aşa, bunăoară, Dumnezeu-Tatăl este creatorul şi conducătorul lumii, Dumnezeu-Fiul este mântuitorul şi va fi judecătorul lumii, iar Dumnezeu-Sfântul Duh este dătătorul de viaţă şi sfinţitorul lumii. Ne este greu să înţelegem această învăţătură, fiindcă raportăm totul la ceea ce vedem cu ochii noştri trupeşti, pierzând din vedere că Dumnezeu este Duh, nu materie, adică o altă formă de existenţă.

De-a lungul timpului, atât Sfinţii Părinţi, cât şi teologii de tot felul, au încercat să pătrundă adâncurile acestei taine a Sfintei Treimi, dar n-au reuşit s-o facă pe deplin. Nu poţi cuprinde apa mării într-un ibric! S-a recurs la tot felul de asemănări, dar deplin nu s-a putut explica această taină. Sfântul Spiridon al Trimitundei, la Sinodul I ecumenic de la Niceea, arăta tuturor că Sfânta Treime este asemenea unei cărămizi, care e formată din pământ, din apă şi din foc. Mi se pare însă mult mai potrivită pentru înţelegerea noastră asemănarea Sfintei Treimi cu un pom. Pomul este format din trei părţi: rădăcină, tulpină şi coroană. Toate trei părţile acestea formează una: pomul. Fiecare, luată separat, nu mai este pomul în deplinătatea lui. Aceste părţi au atribute comune, cum ar fi faptul că sunt alcătuite din esenţă lemnoasă, dar au şi atribute specifice. Astfel, rădăcina captează din pământ substanţele hrănitoare pentru pom şi-l fixează pe acesta în pământ, tulpina transportă substanţele hrănitoare către coroană şi asigură stabilitatea pomului, iar coroana pregăteşte hrana pomului, zămisleşte şi creşte fructele. Citește restul acestei intrări »