Constelații diamantine

Semnalăm apariția numărului 3 (127), martie 2021, al revistei de cultură universală, Constelații diamantine, editată sub egida Ligii Scriitorilor Români și a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. Revista este fondată la Craiova în septembrie 2010 de: Doina Drăguț, Janet Nică, N.N. Negulescu, Al. Florin Țene. Apare lunar sub coordonarea unui colectiv redacțional de excepție: redactor-șef Doina Drăguț; secretar general de redacție – Janet Nică; redactori literari – Iulian Chivu, Livia Ciupercă, Daniel Marian, Beatrice Silvia Sorescu, Nicolae Mareș; redactor artistic – Philip Tudora (UK) și alți redactori asociați.

Acest număr al revistei conține 60 de pagini și se remarcă printr-o bogată tematică, abordată în articole de diverse facturi, tratând subiecte de interes pentru cititori cu variate preocupări, articole între care se intercalează un număr important de creații literare în versuri.

Felicitări, scriitorului maramureșean Gelu Dragoș, care semnează un grupaj de 9 poeme frumoase

Ca nişte revederi, plecările

de Vasile FILIP

Acesta este sensul şi aceasta este semnificaţia poemelor adunate de Vavila Popovici în noua sa carte: „De vorbă cu Îngerul”, apărută în 2015, tot Made in the USA, Charleston, SC. Tot o carte bilingvă, traducerea în englezeşte aparţinând statornicei sale colaboratoare, Teodora Stoica.

Deşi poeziile nu se deosebesc între ele structural (tematic) sau din alte puncte de vedere, autoarea le ordonează, totuşi, în capitole, probabil în dorinţa de a marca anumite coordonate care au legătură mai curând cu rigori logice decât cu rânduielile poetice. Faptul nu are, însă, nici o influenţă care să implice, în ultimă instanţă, valoarea cărţii. Mai ales că practica este des întâlnită.

Patru sunt capitolele volumului: „Umbra mea fidelă”, „Anotimpuri”, „Porţile timpului”, „De vorbă cu Îngerul”. Firesc, tot patru sunt şi mottourile, pe care Vavila Popovici le-a selectat nu numai la modul meticulos, ci şi bine inspirat. În ton cu versurile sale şi în consonantă vibrare cu atmosfera de ansamblu a cărţii. Una ce împlineşte – şi ea – o creaţie deopotrivă îndelungată şi cu rod demn de apreciat ca fiind direct mergător la inima şi la mintea cititorului.

O personalitate marcantă a României

„Viitorul este continuarea trecutului.”

de Vavila POPOVICI,
Carolina de Nord, SUA

Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957) a fost filosof, psiholog, unul dintre cei mai mari şi printre primii psihologi români, om politic, academician, personalitate marcantă a României primei jumătăţi a secolului XX. De la moartea lui au trecut, iată, 58 de ani.

A urmat liceul la Craiova şi simultan Facultatea de Drept şi Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. L-a avut profesor pe Titu Maiorescu, cu care a devenit prieten, între ei realizându-se legături spirituale puternice şi de durată, amândoi plecând într-o călătorie în Austria, Germania şi Elveţia, vizitând universităţi prestigioase din unele centre culturale şi stabilind contacte cu aceste ţări. Între 1890 şi 1893 locuieşte în Germania. După ce studiază un semestru la München, se mută la Leipzig. Acolo, timp de trei ani, lucrează în laboratorul vestitului psiholog Wilhelm Wundt. Alături de studiile psihologice, pe care le face sub îndrumarea profesorului Wundt, frecventează şi alte cursuri care-i folosesc la îmbogăţirea cunoştinţelor. În 1892 îşi adaugă numele de Motru la cel de Rădulescu. Un an mai târziu, devine doctor în filosofie. Între 1895 şi 1899 este bibliotecar la biblioteca Fundaţiei Universitare Carol I, în 1918 devine director al Teatrului Naţional din Bucureşti, în 1929 este primit în Academia Română, iar în 1938 devine preşedintele acestei instituţii, funcţie exercitată până în 1941.

CU SAU FĂRĂ RELIGIE?

de Vavila POPOVICI,
Carolina de Nord

Am citit cu surprindere articole recent publicate cu privire la religie, precum şi comentariile. Din multe articole reiese, dureros de tare, dorinţa de a îngropa credinţa celor mulţi. Cum de a reuşit comunismul să infiltreze atât de adânc ideologia sa ateistă? Un preot ne-a amintit că sovieticii chiar aveau manuale precum Călăuza ateistului, o carte apărută în România în 1961. Cât de inconştienţi putem fi, de a nu vedea repercusiunile acestei ideologii asupra generaţiilor următoare, comportamentul care se manifestă cu ură şi fără de iubire în relaţiile cu semenii? Cum de nu ne-am putut trezi încă de sub influenţa materialismului? Şi când va fi aceasta? Cum se pot uita însuşirile sufleteşti ale poporului român, credinţa sa de veacuri? Cum de nu se înţelege că viaţa unui popor este preţuită după acele însuşiri, după nivelul spiritualităţii sale? Cum de nu suntem conştienţi că puterea sufletească este mobilul mişcării în viaţa noastră, că este, în principal, ceea ce are mai bun naţia? Ne dorim, în prezent, o schimbare a mentalităţii, dar ea ar trebui să rămână cu rădăcinile ei, să crească ca un pom, să se dezvolte şi să dea roade, în modernitate. Dacă nu privim în sus şi nu vrem să creştem, şi ne aplecăm ramurile în jos, atingând noroiul existent, unde vom ajunge? Aşa cum fiecare om are o menire pe acest pământ, aşa şi fiecare popor are menirea sa. Nu vrem să mergem pe calea arătată de divinitate, ne vom nărui! Nu putem închide ochii şi nu putem rămâne pasivi în faţa gândirii multor rătăciţi. Cineva a profeţit că vom ajunge să nu ne mai înţelegem între noi, şi, vai!, cred că suntem în acest punct. La ce mai putem spera? Şi pe când?

Vina, „bat-o vina”!

„Caracteristica vinovaţilor este neliniştea” (Seneca).

de Vavila POPOVICI
Carolina de Nord

Abaterea de la ceea ce este considerat a fi drept bun se defineşte ca vină, ea se hotărăşte în justiţie, implicând şi pedeapsa respectivă. Fapta comisă de cel vinovat o numim vinovăţie, un sentiment pe care îl încearcă cel vinovat şi care poate fi simţit cu intensităţi diferite, sau poate chiar lipsi. Este o stare emotivă negativă şi dureroasă, se manifestă în mai multe feluri, având şi cauze diferite: omul simte că a încălcat un cod moral sau anumite valori etice, a rănit pe cineva, nu a făcut ceva ce trebuia făcut etc., se analizează, ajunge la concluzia că este vinovat şi se autopedepseşte, sau este învinuit şi pedepsit. Dacă nu-i pasă, adică nu simte îndeajuns, va trece peste aceste emoţii şi va fi dispus şi altădată să treacă tot cu atâta uşurinţă peste ele. Sau, săvârşeşte o altă vină – minte! Normal ar fi să se pornească de la adevărul că oamenii sunt supuşi greşelilor, că se poate ceva învăţa din ele, că trebuie să fim moderaţi în concluzii şi acţiuni, deoarece sentimentul de culpabilitate nelinişteşte sufletul. Ne victimizăm sau suntem victimizaţi şi suferim. Vinovăţia strică echilibrul energetic al organismului, afectează judecata şi repercusiunile sunt uneori dramatice.

Într-un articol al doctorului şi psihologului austriac Alfred Adler (1870-1937) intitulat Vina şi sentimentele de vinovăţie, se specifică că „vina este atrasă de comiterea unui act interzis de către legile societăţii, legi stabilite pentru a proteja indivizii de acţiunile semenilor lor”, menţionând totodată că „ele au fost notate în cele zece porunci, care reglementează punctele esenţiale ale comportamentului dintre oameni. Caracterul de «liber arbitru» imanent în conceptul de responsabilitate, face individul răspunzător pentru alegerea comportamentului său; dacă această alegere contravine legilor traiului în comun, dacă este o alegere antisocială, atunci efectul unei asemenea acţiuni poate conduce la facerea persoanei vinovată de o infracţiune, delincvenţă sau păcat”. Este momentul de a ne aminti din Decalog, porunca a şasea – „Să nu ucizi”; porunca a opta – „Să nu furi”; porunca a noua – „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău”; porunca a zecea – „Să nu pofteşti nimic ce este al aproapelui tău”.

Banii și viața

„Dacă banul pentru dumneavoastră este speranţa de independenţă, nu va fi niciodată el. Singura siguranţă pe care un om o va avea în această lume este o rezervă de cunoştinţe, experienţa şi capacitatea.” – Henry Ford

de Vavila POPOVICI
Carolina de Nord, SUA

Cu mii de ani în urmă, în aşa-numita Epocă de piatră, strămoşii noştri europeni trăiau din vânat sau lucrau pământul. Metalele încă nu fuseseră descoperite, prin urmare, oamenii lucrau folosind unelte de piatră, de unde şi-a luat denumirea epoca respectivă. Femeile şi bărbaţii din acea epocă nu aveau bancnotele şi monedele pe care le utilizăm noi în prezent, dar făceau schimb de bunuri de valoare între ei, schimb care purta numele de troc. Când oamenii au învăţat să prelucreze metalele, schimburile au devenit mai uşoare, întrucât metalele, precum aurul, argintul, cositorul şi fierul, reprezentau o valoare pentru toată lumea. Schimbai ceva pentru o anumită cantitate de metal, iar ulterior puteai să foloseşti părţi din metal pentru a-ţi plăti dările. Era o posibilitate de schimb, de măsură a valorii.

Mărturisiri întru sinceritate

de Vasile FILIP

 „Grădina inimii trebuie cultivată cu Adevăr, Iubire şi Frumuseţe. Ni se întâmplă să închidem ochii şi să gândim la ceva frumos… Apoi deschidem ochii, frumuseţea gândurilor reflectată în ochi pleacă şi ajunge în sufletele altor fiinţe… «Frumuseţea este promisiunea fericirii», scria Stendhal. Ea dă strălucire iubirii, adevărului.

Dacă vom folosi mai mult inima decât cântarul minţii, vor intra cu uşurinţă şi Adevărul şi Iubirea şi Frumuseţea.”

Preluate din finalul eseului „Adevărul, Iubirea şi Frumuseţea”, cele două alineate sunt înfăţişate cititorului şi pe coperta a patra a celui de al treilea volum de „Articole, eseuri”, publicate de Vavila Popovici în America – Made in the USA, Charleston, SC, 03 July 2013 – acolo unde scriitoarea din Piteşti trăieşte de nu prea mulţi ani.

ÎNCREDERE vs. NEÎNCREDERE

Prietenia sfârşeşte acolo unde începe neîncrederea (Seneca).

de Vavila POPOVICI
Carolina de Nord

Conform dicţionarului, ÎNCREDEREA se defineşte prin a pune temei pe cinstea, pe sinceritatea cuiva; a se bizui, a conta pe cineva sau pe ceva.

Încrederea ne dă liniştea sufletească de care avem nevoie în foarte multe aspecte ale vieţii: în familie, în societate, în oamenii cu care lucrăm şi cu care avem relaţii, în credinţa pe care o purtăm cu noi de la botezul pe care-l primim, în afaceri – cei cu care tranzacţionăm, în politica internă, dar şi în cea externă.

Încrederea este umărul pe care ne sprijinim pentru a avea energia şi voinţa de a merge mai departe în drumul pe care ni l-am ales. Ea nu se obţine uşor, de multe ori se câştigă foarte greu şi trebuie acordată tot atât de greu, pentru a evita eroarea. Încrederea se cultivă cu ajutorul voinţei, şi pentru ea trebuie mintea să lucreze pentru nu se înşela.

Sunt oameni care prezintă dintr-un început respect şi încredere prin gândurile lor spuse sau scrise, dar sunt şi alţii – majoritari – cu care trebuie muncit, dialogat, justificat, exemplificat, în fine, folosindu-ne de raţionamente, stabilim o relaţie de încredere, de linişte, de pace. Este, în acest caz, ca şi cum am aştepta fierberea unui must şi transformarea lui într-un vin de calitate cu proprietăţi stabile, după ce l-am observat în tot acest timp şi am intervenit ori de câte ori era nevoie.

Gestul lipsit de demnitate – reprimarea vieții

„Sinuciderea este cea mai imorală dintre crime”
(Massimo Bontempelli)

de Vavila POPOVICI
Carolina de Nord, SUA

Astăzi, 27 sept. 2013, citesc în ziare despre câteva sinucideri: „Tragedie! O tânără de 15 ani s-a spânzurat la marginea municipiului Botoşani”, „O fată de 15 ani din Vâlcea s-a aruncat în faţa trenului”, „Un bărbat tocmai s-a aruncat în cap de la etajul 17 al unui hotel, în buricul Bucureştilor”.

SINUCIDEREA – un gest tragic, lipsit de demnitate, o dovadă de slăbiciune a celor care-l săvârşesc. Explicarea gestului, existent încă din timpuri străvechi şi care se perpetuează şi în timpurile noastre, a fost încercată de psihologi, psihiatri, neurologi, filosofi, scriitori. Este tragic, deoarece se datorează unei crize personale acute. Omul este dintr-o dată rupt de temeiul Divin, nu mai crede în existenţa Creatorului sau nu a crezut niciodată, se simte părăsit de toţi cei din jur. Şi-a distrus singur religiozitatea sufletului, a rupt legăturile cu cei apropiaţi, s-a înstrăinat.

Purtăm, în faţa Lui şi a lumii în care trăim, răspunderea vieţii pe care-o primim

„Omul poate obţine doar iluzia libertăţii, nu şi libertatea însăşi.
Dar şi iluzia libertăţii are valoarea ei.
E de-ajuns s-o avem. Dacă o pierdem, totul e pierdut.” (Emil Cioran)

de Vavila POPOVICI
Carolina de Nord, SUA

Conceptul filosofiei care se referă la comportamentul uman, la puterea sau abilitatea minţii umane de a lua o decizie în înfăptuirea unei acţiuni, ca rezultat al unei alegeri libere, este definit ca fiind liberul-arbitru. Alegerea beneficiază de existenţa alternativelor; de lipsa constrângerilor care să condiţioneze decizia, însă această libertate nu este absolută, întrucât prin actele noastre nu trebuie să lezăm libertatea celorlalţi, adică, trebuie să respectăm anumite reguli ale societăţii; de capacitatea de conştientizare a alternativelor, a consecinţelor acţiunilor; de capacitatea de a selecta o alternativă chiar şi împotriva impulsurilor primare resimţite. Dacă simţurile ne ajută în detectarea lucrurilor din exterior, putem afirma că există şi un simţ interior al sufletului, prin care cunoaştem ceea ce este în exterior şi definim prin intermediul raţiunii.

După cum se vede, libertatea îşi are limitele ei, înscriindu-se într-o normalitate, astfel încât alegerea, decizia, acţiunea să nu tulbure echilibrul societăţii în care trăim. Din capul locului, citez afirmaţiile lui Petre Ţuţea, din tratatul de Antropologie creştină: „Libertatea absolută este atemporală, ca perfecţiunea […]. Nu există libertate reală în afara triunghiului transcendent: Dumnezeu, nemurire şi libertate, ficţiuni la Kant, esenţe în viziunea platonică-creştină.”

Este important să cunoaştem concepţiile cele mai reliefante ale gânditorilor din antichitate, pentru a putea înţelege gândirea celor de astăzi, problema alegerii fiind legată de dreptate şi de fericirea omului.