„Poezia este, da, o alchimie, o modelare în cuvinte, în fraze, în metafore a unei lumi care, întocmai ca o reacţie chimică, ne tulbură, ne mişcă, ne fascinează”

25/07/2013

DE VORBĂ CU SCRIITOAREA VAVILA POPOVICI din SUA

de Octavian D. CURPAŞ,
Phoenix, Arizona

Vavila PopoviciPoetei şi prozatoarei Vavila Popovici ştiinţa i-a dat multe cunoştinţe, însă literatura a încercat să o înveţe ce să facă cu ele. Ştiinţa i-a exersat şi i-a ordonat mintea, iar preocupările artistice şi literare i-au şlefuit-o, atât cât s-a putut. Născută la Suliţa, în judeţul Hotin, în nordica Bucovină (actualmente Ucraina), Vavila Popovici a deprins periodic sensul cuvântului adaptare, pentru că a copilărit în diferite oraşe, a schimbat mereu şcolile, a pierdut şi a câştigat prieteni. Pentru ea, cea mai frumoasă amintire din vremea începutului este legată de natură, de parcul din Târgu Jiu, unde alerga după orele de şcoală, pe lângă Poarta Sărutului şi Masa Tăcerii. În adolescenţă scria versuri, citea mult, în paralel cu liceul teoretic avea zilnic, ore de pian şi balet la Conservatorul din Târgu Mureş, iar în vacanţe făcea sport, vara tenis şi înot, iar iarna, patinaj. Cu toate că visa să îmbrăţişeze o carieră artistică, acest lucru nu a fost posibil din mai multe motive. Problemele de sănătate, lipsa unui dosar bun, dezacordul părinţilor ca fiica lor să se orienteze spre un asemenea domeniu, precum şi pledoaria profesoarei de fizică şi chimie, care a convins-o să meargă pe drumul ştiinţei, au făcut ca destinul să o poarte la doar şaptesprezece ani, în 1952, în toiul unor vremuri tulburi, în Iaşul lui Eminescu, unde susţine şi promovează examenul de admitere la Facultatea de Chimie Industrială. Absolvă Institutul Politehnic din Galaţi cu diploma de inginer.

Vavila PopoviciI-a plăcut să lucreze în fabrică şi muncea adesea peste program; era destul de obositor, dar credea în profesia pe care o făcea, până acolo încât viaţa de familie şi cariera au avut prioritate în faţa scrisului şi aceasta din dragoste şi simţ al datoriei. Şi-a iubit soţul şi pe cele două fiice, pentru care şi-a dorit întotdeauna să fie sănătoase şi deştepte, şi la fel de mult îşi iubeşte şi nepoata pe care a crescut-o până la vârsta de doisprezece ani şi pe care o consideră ca fiind al treilea copil al ei. Ea însăşi afirmă că nu a avut o viaţă uşoară, mai ales că adesea tânjea după clipe de linişte, în care să poată scrie. Cu timpul, s-a consolat cu învăţătura creştină care spune că esenţial este ca timpul să nu-l petreci în inactivitate, ci lucrând cu zel şi sârguinţă, cu hărnicie, într-o direcţie în care te dirijează inima. Aşa a şi făcut, astfel că din acelaşi preaplin de dragoste au apărut, în timp, douăsprezece volume de versuri şi paisprezece volume de proză. Vavila Popovici este în prezent, pensionară şi locuieşte în Statele Unite ale Americii.

„Poezia e aura unei piese a lui Shakespeare. / E melodia cântată / pe strunele viorii Stradivarius. / E culoarea şi lumina / dintr-un tablou al lui Rembrandt. / E marmură de Carrara / dăltuită de Michelangelo. / E o piruetă a Annei Pavlova.” Citind această definiţie pe care aţi dat-o poeziei, am înţeles că sunteţi un om pentru care arta reprezintă un alter ego, o a doua natură. Cât din Shakespeare, din Rembrandt, din Michelangelo, din Anna Pavlova se regăseşte în poezia dumneavoastră?

Da, poezia este prietenul meu nedespărţit! Împreună cu ea m-am bucurat, alteori am plâns, ea m-a consolat. A fost şi rămâne refugiul meu sufletesc! Nu este super egoul, ci alter egoul meu. Subliniez acest lucru, fiindcă Jung şi alţi psihologi se grăbesc să afirme că în domeniul creaţiilor şi al hobby-urilor se produce un dezechilibru între sine, ego şi super ego. Poate că există şi aceste dezechilibre, dar atunci când te naşti cu acest har, el nu poate fi decât, aşa cum spuneţi, un alter ego. Cred că poezia trebuie să aibă din toate acestea, adică din perenitatea pieselor lui Shakespeare, din lumina lui Rembrandt, din tăria şi puritatea marmorei căutate şi şlefuite de Michelangelo, din graţia unei piruete… Ne străduim noi, poeţii, dar asta nu înseamnă că şi reuşim. Citește restul acestei intrări »


„DIVIDE ET IMPERA!”

17/07/2013

„Prin unire, cetăţile mici se dezvoltă, prin dezbinare, şi cele mai mari se distrug.”

de Vavila POPOVICI,
Raleigh, NC

Expresia provine din latină, unde exista şi ca proverb: „Divide et impera”. În română este mai cunoscut ca:„dezbină şi stăpâneşte”. Acest „adagiu roman” a fost folosit ca principiu de guvernământ în diferite timpuri. Niccolo Machiavelli (1469-1527) a fost cel care a studiat şi a scris despre politica imperiului roman, rezumând-o în această formulă. Ea este, după cum s-a putut cunoaşte, mult mai veche. Heinrich Heine (1797-1856) o atribuie regelui Filip al Macedoniei care s-a urcat pe tron în 359 î.Hr. Formula a fost aplicată de multe guverne oligarhice care, pentru a subjuga popoarele, provocau dezbinări între naţionalităţi.

Urare_foto si desen_Delia Florea

Strategia a fost folosită efectiv şi eficient de către administratorii imperiilor vaste, inclusiv de către cei ai Imperiul Roman şi ai celui Britanic, care au „asmuţit” un trib împotriva celuilalt pentru a câştiga şi menţine controlul asupra teritoriilor, cu un număr mic de trupe.

Conceptul a fost mai proeminent în perioada în care India a fost parte a Imperiului Britanic. Se spune că britanicii au folosit strategia pentru a câştiga control asupra teritoriului şi resurselor vaste ale Indiei prin menţinerea populaţiei divizate de-a lungul liniilor de demarcaţie date de religii, limbi vorbite, caste, etc. Folosind metoda „divide et impera”, au reuşit să-şi atingă scopul. Citește restul acestei intrări »


RECUNOŞTINŢA – „MIEZUL DRAGOSTEI”

02/07/2013

„Recunoştinţa este miezul dragostei faţă de cei care ne iubesc,
a dragostei faţă de semenii noştri, de la care ne vin multe ocrotiri
şi binefaceri nespus de plăcute.” –
Silvio Pellico

de Vavila POPOVICI,
Raleigh, Carolina de Nord

Recunostinta (2)Recunoştinţa este un sentiment de mulţumire însoţit de bucurie, ca răspuns la primirea unui dar. Este o manifestare a curăţeniei şi nobleţei sufletului omenesc care încununează multe virtuţi. Având un conţinut spiritual creştin, o găsim prezentă în ideea de mulţumire pe care fiecare dintre noi o cunoaşte din rugăciunile zilnice. Tradusă din textul latinesc – graţia, redă gratitudinea omului pentru binefacerile pe care le conştientizează. Existenţa recunoştinţei ca sentiment, ca atribut moral, demonstrează că lumea poate avea un sens pozitiv, că pot fi îmbunătăţite relaţiilor dintre oameni.

Cel stăpânit de acest sentiment se exprimă funcţie de fondul lui psihologic, de nivelul de conştiinţă, de religiozitatea avută în suflet. De fapt, omul alege între bine şi rău, între a recunoaşte şi a fi mulţumit de ceea ce primeşte sau de a se opune prin respingerea darului primit, a se crede nedreptăţit sau a constata că totul îi provoacă repulsie, revoltă, starea putându-i duce paşii la găsirea ruşinoasei porţi a trădării, despre care nuvelista italiană Elza Morante spunea: „Cea mai mare ticăloşie este trădarea. Dacă însă cel trădat este propriul tău părinte, propriul tău superior, ori un prieten, atunci se ajunge la josnicia cea mai demnă de dispreţ”.

Există de asemenea un aspect paradoxal al recunoştinţei: cu cât suntem mai recunoscători, cu atât vedem mai multe motive de a ne afla în această postură şi cu cât devenim mai nerecunoscători, găsim mai multe motive de nerecunoştinţă. O persoană cu credinţă religioasă sau spirituală poartă cu sine acest sentiment al recunoştinţei, este într-o relaţie cu Divinitatea, cu sursa binelui, are un respect, o apreciere pentru darul primit, el putându-se numi chiar job, recunoştinţa făcând ca persoana respectivă să trăiască ulterior într-o stare plină de bucurie, linişte şi pace, toate acestea ajutând-o să crească din punct de vedere spiritual şi material, să dobândească cu timpul experienţă, înţelepciune, să fie o persoană iubită şi iubitoare. Iată de ce am şi vorbit într-un eseu anterior despre nevoia şi beneficul muncii.

Actul recunoştinţei este un act de iubire, este o forţă miraculoasă care se naşte în noi, „este ca o energie vie, care îţi luminează calea pentru ca tu să devii mult mai mult decât ai experimentat deja!”, se exprima scriitoarea americană Louise Hay. Filosoful roman Cicero spunea că „Recunoştinţa nu este doar cea mai importantă dintre virtuţi, ci şi părintele tuturor celorlalte”. Citește restul acestei intrări »


„MUNCA ESTE LEGEA LUMII MODERNE”…

05/06/2013

de Vavila POPOVICI
Raleigh, Carolina de Nord, SUA

foto_Delia Florea_bMunca este definită ca o activitate fizică sau intelectuală, făcută pentru a crea bunuri materiale şi spirituale. Dintre toate tipurile de activităţi, munca ocupă locul cel mai important în viaţa omului. Ea trebuie exersată din copilărie şi mai departe pentru formarea personalităţii şi a identităţii adultului. Munca este o condiţie a existenţei, dar şi o dovadă a sănătăţii noastre fizice şi sufleteşti. Rostim rugăciuni pentru sănătate, ne dorim sănătate pentru a putea munci. Omul harnic este pregătit în orice moment pentru muncă. Astfel el ajunge să fie mulţumit şi să se bucure de ceea ce a realizat, iar momentul cel mai fericit este tocmai cel al muncii împlinite. „Plăcerea serviciului aduce perfecţiune muncii”, spunea Aristotel, după cum, invers, perfecţiunea muncii aduce mulţumire şi plăcere.

Chiar dacă munca pretinde efort, ea nu constituie o povară a vieţii, fiindcă ea angajează omul spre un scop creator, care pe măsură ce este împlinit, aduce satisfacţia materială dar şi pe cea sufletească. Fiind condiţia esenţială a vieţii, munca este sfântă ca viaţa însăşi, fiindcă ambele au origine divină, iar Dumnezeu binecuvântează totdeauna munca cinstită. Ea trebuie pornită cu entuziasm, făcută cu plăcere, nu în zadar Confucius medita: „Dacă îţi place ceea ce faci, niciodată nu va fi o muncă”, a se înţelege – trudă. Sau, în exprimarea academicianului Grigore C. Moisil: „Munca este o pedeapsă, numai dacă omul nu se află la locul potrivit, dacă face altceva decât îi place”. Citește restul acestei intrări »


Iubirea fără de (până la) sfârşit

21/05/2013

Două cărţi de Vavila Popovici

de Vasile FILIP

Scriitoarea Vavila Popovici – poet şi prozator – s-a mutat de puţini ani în America, acolo unde cele două fiice ale sale trăiesc de mai multă vreme. „S-a mutat” este un fel de a spune, pentru că românca piteşteancă, ieşeancă pe vremea studenţiei, a luat cu ea şi zestrea de neegalat (şi de neînlocuit cu nimic altceva) pe care ţara natală, România, o oferă fiilor săi cu o generozitate mai anevoie întâlnită de alte meleaguri. Precum melcul cu cochilia lui, Vavila Popovici a luat în suflet ţara. Iar cărţile pe care le scrie şi le tipăreşte peste oceanul cel mare au în miezul lor tot ţara, cu toate ale sale – mai bune, mai rele –, scriitoarea ştiind că o dragoste adevărată, pentru a fi completă, nu reţine doar părţile frumoase ale vieţii, ci şi pe cele de pe cealaltă parte a… monedei. În această ordine a lucrurilor, cele două cărţi la care voi face referire mai departe mi se par pe deplin edificatoare.

*

Scrisori_de_departe_(2010Prin toate cărţile pe care scriitoarea Vavila Popovici le-a dăruit, cu generoasă dragoste, publicului cititor (din România, iar acum şi din America), răzbate, uneori avântat, alteori molcom, fiorul iubirii. Este izvorul de apă vie al tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte, care dă operei scriitoarei fior şi durabilitate, valoare morală şi artistică. Este dovada unei structuri umane creatoare de profunzime şi altitudine, deopotrivă raţională şi sentimentală, sensibilitatea feminină ridicându-se deasupra înţelesului uzual al acestei formulări, deseori controversată. Iubirea autoarei depăşeşte limitele unui simplu sentiment, fie el şi puternic, şi statornic, şi unic; ea este o stare – raţională şi emotivă – un univers mult mai complex şi mult mai bogat în sensuri şi în conţinut. Fapt dovedit nu doar de „Iubirea cea dintâi”, cu care se deschide volumul de poeme „Scrisori de departe” (Made in the USA, Charleston SC, 08 June 2010):

„Iubirea cea dintâi e niciodată moartă,
deşi-i din spumă pură de valuri risipite.
Trăieşte în adâncuri de mare-ntunecată,
cu forţe neştiute, calme şi-adormite.
Iubirea cea dintâi e niciodată moartă.
E cea dintâi vioară dintr-un concert de îngeri” Citește restul acestei intrări »


Politica şi compromisul

22/04/2013

Foto_Delia Florea

„Omul s-a născut liber şi este pretutindeni în lanţuri”
(Jean Jacques Rousseau)

de Vavila POPOVICI,
Raleigh, NC, USA

Omul se află continuu în procesul evoluţiei; el nu se opreşte într-un punct, ci tinde mereu spre perfecţionare, întotdeauna, cum se spune, este loc şi de mai bine. Experienţa vieţii face ca fiecare dintre noi să devină mai mult decât este.

Viaţa omului e un întreg proces spiritual al cărui sfârşit nu poate fi prevăzut. În laboratorul fiinţei se amestecă o mulţime de substanţe, sunt adăugaţi o mulţime de reactivi, uneori catalizatori care măresc vitezele reacţiilor, dar niciodată un putem fi siguri de ceea ce se va obţine. Presupunem doar, ghidându-ne după rezultatele experienţelor asemănătoare. Deducem sau intuim. Deducem implicând simţurile dar şi gândirea – judecata, raţionamentul; intuim, adică încercăm să ne imaginăm viitorul, bazându-ne pe cunoştinţe şi experienţe acumulate. Unii consideră intuiţia a fi iraţională, în opoziţie cu simţirea şi gândirea, dar ea este mult ajutătoare. C. J. Jung spunea: „Dacă se speră sau se nutreşte exclusiv convingerea că fiecare conflict se poate rezolva potrivit legilor raţiunii, există riscul de a se obstacula o soluţionare reală de natură iraţională”. Perturbări, reacţii imprevizibile pot fi, aşteptările, de multe ori ne pot fi înşelate.

Putem deci evalua faptele, valorile trecutului, dar nu le putem evalua pe cele ale viitorului, un putem şti cum vor creşte sau descreşte. „Ceaţa” pluteşte în mod infim asupra trecutului, dar este intensă asupra viitorului. Trecutul are glas, prezentul este asurzitor, viitorul e mut; viaţa ne oferă şansa de a atinge, măcar, binele şi frumuseţile ei! Poate de aceea în cutia Pandorei a şi rămas Speranţa. Citește restul acestei intrări »


Alege-ţi plaja, nisipul, vântul şi stânca

20/03/2013

Nu-i trândăvie viaţa, ci trudă şi-alergare (Cuviosul Serghie Sevici)

 de Vavila POPOVICI,
Raleigh, NC

foto_VavilaPopovici_SupravietuireaVieţuim, adică existăm. Despre viaţa noastră, Nicolae Iorga – istoricul care a păşit prin întreaga pădure a istoriei poporului român –, spunea că ea este mărginită în timp, în spaţiu, în putinţa de manifestare, că reprezintă aşa de puţin, încât „trebuie s-o lărgim şi s-o ridicăm cât se poate mai sus”.

Echilibrul dihotomic al vieţii – egalitate/nonegalitate – se realizează foarte greu în societate; inegalitatea în faţa legii duce la abuz şi corupţie, ea se măreşte şi datorită factorului educaţional; egalitatea de şanse oferită este şi ea de multe ori nerespectată, aşa încât spusele filosofului  german Johann Gottfried Herder (1744-1803) devin valabile, şi uneori „poporul cel mai nobil îşi poate pierde nobleţea; măduva îi este zdrobită în oase, şi dorurile sale cele mai alese şi frumoase sunt coborâte până la minciună şi înşelăciune…”

Omul simte când viaţa îşi pierde demnitatea, când ea este pusă în pericol, şi încearcă să supravieţuiască. Supravieţuirea poate fi de natură fizică sau psihică, poate fi de scurtă sau de lungă durată, poate fi individuală sau colectivă. Metodele de supravieţuire diferă. Ele pot fi necivilizate, precum cerşitul, hoţia, prostituţia etc., sau pot alege o cale demnă, civilizată. Oricum, cei ajunşi în preajma fenomenului – fiindcă se poate numi fenomen –, bombardaţi fiind cu factori de stres, sunt cuprinşi de teamă – un sentiment extrem de neplăcut –, de anxietate, uneori furie, frustrare, depresie ori remuşcare. Citește restul acestei intrări »


MAI SUNT OAMENI BUNI!

04/03/2013

Prima condiţie a bunătăţii sufletului omenesc este să aibă ceva de iubit; a doua, să aibă ceva de respectat.” George Eliot

de Vavila POPOVICI,
Raleigh, NC, SUA

foto_Adrian PopMi-a reţinut atenţia un articol publicat zilele trecute într-un ziar din România. Un cerşetor din Kansas, SUA, a înapoiat unei femei inelul de logodnă, inel din platină cu diamante, pe care din greşeală femeia l-a aruncat cerşetorului. Inelul a fost pus iniţial în portofel şi uitând de el, l-a scos împreună cu alţi bani şi l-a aruncat în cutia milei cerşetorului. A doua zi, reconstituind momentele şi gesturile, dându-şi seama ce făcuse, s-a dus şi l-a întrebat pe cerşetor dacă a găsit un inel. Acesta i-a înapoiat obiectul. Drept mulţumire, femeia a organizat o strângere de fonduri şi din donaţii i-a dat cerşetorului bani pentru o casă. Fericit, bărbatul a exprimat: „Pare un miracol. Nu credeam că o să găsesc o cale să revin la viaţa pe care o aveam. Cred că în viaţă ne gândim mereu la cele mai proaste concluzii, dar uite că există şi oameni buni”. „Bunicul meu era preot şi m-a crescut de când aveam 6 luni şi încă mai am acea bunătate de la el”, a mai spus bărbatul.

Stând şi analizând gestul celui care i-a înapoiat inelul, ajungem la concluzia că omul avea cu adevărat un suflet bun, ceea ce l-a determinat să procedeze corect. Bunătatea face casă bună cu corectitudinea, iar din bunătate se ajunge la dreptate. Socrate spunea că nu este nici o deosebire între a săvârşi un rău şi a pricinui cuiva o nedreptate, iar în Dialogurile de tinereţe ale lui Platon întâlnim părerea lui Criton – elevul şi prietenul lui Socrate – cum că dreptatea trebuie preţuită mai mult decât copiii şi decât viaţa. Citește restul acestei intrări »


I Belong to Another World

05/09/2011

Marius Viliam Baciu

Marius Viliam Baciu (15/08/1962 – 8/8/2011)

By Redacţia Mioriţa USA

I belong to another world este titlul pe care Marius l-a ales pentru blogul său personal

http://mymarius.com/ Luni, 15 august 2011, Marius Baciu ar fi împlinit 49 de ani. În loc de o petrecere de aniversare, familia a organizat un serviciu funerar. De-acum doar amintirile noastre şi „Cântecul de lebădă” mai păstrează vocea şi chipul lui Marius. El nu mai este… A plecat într-o lume mai bună şi mai dreaptă.

Citește restul acestei intrări »