de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA
Dragii mei enoriaşi!
Sfântul de la Ipoteşti. La 15 iunie este o zi tristă din istoria poporului român. Este ziua morţii lui Mihai Eminescu. Toţi am învăţat în şcoală despre el că este cel mai mare poet al românilor. Şi aşa este. Ne-am convins de aceasta şi pe parcurs, cei care am mai pus mâna pe o carte, cei care i-am citit sau i-am ascultat cu înfrigurare versurile. Puţini am aflat mai târziu că Eminescu nu a fost numai poet, ci şi prozator, dar mai ales publicist. De câte ori ni se vorbea despre viaţa poetului, se accentua legătura lui cu Veronica Micle şi, mai ales, cauza morţii lui: sifilisul. Oricare înţelegeam atunci că fusese un om uşuratic, un afemeiat, care şi-a luat plata destrăbălării…
A trecut vremea şi, după revoluţie, am observat că asupra memoriei lui Eminescu s-a produs un alt fenomen: denigrarea operei. Poezia lui a fost considerată depăşită, învechită, cei care o iubeau şi încercau s-o promoveze erau taxaţi ca naţionalişti, patriotarzi, incapabili de-a înţelege poezia actuală, „adevărat stindard al artei poetice!” Mda!
Toate aceste manevre nu au fost întâmplătoare. Ele au avut întotdeauna un substrat politic mai mult sau mai puţin cunoscut. Documentele scoase la lumină în ultima vreme ne descoperă o altă realitate, un adevăr cumplit privitor la Eminescu, viaţa şi opera lui. Iată câteva repere în acest sens, deşi spaţiul este prea puţin pentru a analiza după cuviinţă problema. Citește restul acestei intrări »