Inacceptul vinii

02/04/2015

de Cornel MĂRGINEAN

Ce este vina? Este o relaţie între un om şi o ne-conformitate, nu este o relaţie între un om şi un alt om. De aceea vina poate fi o vindecare, cum poate fi şi o ne-vindecare. Un om nu îşi alocă o vină decât după ce mintea sa a epuizat toate posibilităţile de dezvinovăţire.

de Cornel MĂRGINEAN Ce este vina? Este o relaţie între un om şi o ne-conformitate, nu este o relaţie între un om şi un alt om. De aceea vina poate fi o vindecare, cum poate fi şi o ne-vindecare. Un om nu îşi alocă o vină decât după ce mintea sa a epuizat toate posibilităţile de dezvinovăţire.  Vina are două sensuri: – cea de la subiect, adică vina morală, psihologică, o vină care se datorează egoismului firesc, cel originar, – cea spre subiect este vina managerială sau de organizare, vină ce are legătură cu mediul social, adică împărţirea cu ceilalţi.  A fi vinovat poate fi o poziţie de asumare pentru omul ce se simte răspunzător. De regulă, un om din Occident nu îşi alocă vinovăţia pentru sistemul său, căutând vinovaţi cu orice preţ, ca parte necesară a vindecării. Un om din Orient este tentat să se privească vinovat în primul rând pe sine, înţelegând faptul că orice parte a sistemului lui poate fi determinată spre evitarea greşelii.  Vina poate fi demontată prin comunicare. Corecţia este o cale pe care se poate merge doar singur şi din proprie iniţiativă. Relativitatea unei ne-conformităţi este însuşită personal doar şi în singurătate.  Venirea involuntară în lume stă, justificat oarecum, la baza inacceptului vinii. Dar prezenţa voluntară într-un sistem solicită obiectiv un accept al vinii.  Prezenţa în lume este o vinovăţie globală, relativă la asaltul entropic al timpului. De aceea nu poate fi nici un caz social în care vina să se privească cu apartenenţă sinceră.

Vina are două sensuri:
– cea de la subiect, adică vina morală, psihologică, o vină care se datorează egoismului firesc, cel originar,
– cea spre subiect este vina managerială sau de organizare, vină ce are legătură cu mediul social, adică împărţirea cu ceilalţi.

A fi vinovat poate fi o poziţie de asumare pentru omul ce se simte răspunzător. De regulă, un om din Occident nu îşi alocă vinovăţia pentru sistemul său, căutând vinovaţi cu orice preţ, ca parte necesară a vindecării. Un om din Orient este tentat să se privească vinovat în primul rând pe sine, înţelegând faptul că orice parte a sistemului lui poate fi determinată spre evitarea greşelii. Citește restul acestei intrări »


Vina, „bat-o vina”!

01/03/2015

„Caracteristica vinovaţilor este neliniştea” (Seneca).

Vavila Popovicide Vavila POPOVICI
Carolina de Nord

Abaterea de la ceea ce este considerat a fi drept bun se defineşte ca vină, ea se hotărăşte în justiţie, implicând şi pedeapsa respectivă. Fapta comisă de cel vinovat o numim vinovăţie, un sentiment pe care îl încearcă cel vinovat şi care poate fi simţit cu intensităţi diferite, sau poate chiar lipsi. Este o stare emotivă negativă şi dureroasă, se manifestă în mai multe feluri, având şi cauze diferite: omul simte că a încălcat un cod moral sau anumite valori etice, a rănit pe cineva, nu a făcut ceva ce trebuia făcut etc., se analizează, ajunge la concluzia că este vinovat şi se autopedepseşte, sau este învinuit şi pedepsit. Dacă nu-i pasă, adică nu simte îndeajuns, va trece peste aceste emoţii şi va fi dispus şi altădată să treacă tot cu atâta uşurinţă peste ele. Sau, săvârşeşte o altă vină – minte! Normal ar fi să se pornească de la adevărul că oamenii sunt supuşi greşelilor, că se poate ceva învăţa din ele, că trebuie să fim moderaţi în concluzii şi acţiuni, deoarece sentimentul de culpabilitate nelinişteşte sufletul. Ne victimizăm sau suntem victimizaţi şi suferim. Vinovăţia strică echilibrul energetic al organismului, afectează judecata şi repercusiunile sunt uneori dramatice.

Într-un articol al doctorului şi psihologului austriac Alfred Adler (1870-1937) intitulat Vina şi sentimentele de vinovăţie, se specifică că „vina este atrasă de comiterea unui act interzis de către legile societăţii, legi stabilite pentru a proteja indivizii de acţiunile semenilor lor”, menţionând totodată că „ele au fost notate în cele zece porunci, care reglementează punctele esenţiale ale comportamentului dintre oameni. Caracterul de «liber arbitru» imanent în conceptul de responsabilitate, face individul răspunzător pentru alegerea comportamentului său; dacă această alegere contravine legilor traiului în comun, dacă este o alegere antisocială, atunci efectul unei asemenea acţiuni poate conduce la facerea persoanei vinovată de o infracţiune, delincvenţă sau păcat”. Este momentul de a ne aminti din Decalog, porunca a şasea – „Să nu ucizi”; porunca a opta – „Să nu furi”; porunca a noua – „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău”; porunca a zecea – „Să nu pofteşti nimic ce este al aproapelui tău”. Citește restul acestei intrări »