Întâlnire a grupului de modernizare a administrației publice la nivelul județului Maramureș la Oarța de Jos

11/07/2017

COMUNICAT DE PRESĂ

Persoană de contact: Anca Goja,
purtător de cuvânt
tel.: 0740-192451

În data de miercuri, 5 iulie 2017, la sediul Primăriei comunei Oarța de Jos, a avut loc întâlnirea trimestrială a Grupului judeţean de modernizare a administraţiei publice locale. Ordinea de zi a cuprins următoarele teme: Citește restul acestei intrări »


Pumnalu lui Oros fieraru

11/02/2016

de Ioan METEȘ MORAR-CHELINȚANU

(Nota redacţiei: Dintr-o eroare, în revista „Vatra chioreană”, textul a apărut sub semnătura Valeriu Sabău.)
Ioan Metes Morar-Chelintanu_b

Ioan Meteș Morar-Chelințanu

Miercurea era zi de mărturie în Şlumedy. În fogădău la Jiga, lume multă. Clienţi de toate felurile, stăteau ciorchine la mese. La o masă erau ţiganii cetărnari, încercau să-l convingă pe un client că preţul nu se va schimba la sfârşitul lucrării, doar cârligele se plătesc separat. La altă masă, tuşerii de cai băteau palma pentru aldămaş de răsuna mai tare ca la jocul de bâză. Aproape de tejgheua lui Jiga se certau producătorii de var cu vreo doi clienţi care se simţeau înşelaţi că la mărturia trecută au cumpărat var de la ei şi n-a fost ars bine. Când l-au stins, jumătate a fost piatră nearsă şi-şi cereau banii înapoi. La masa de lângă fereastră stătea singur Oros fieraru, de loc din Uileac. Era un om brunet, solid, că mai iute săreai peste el decât să-l ocoleşti. Clienţii din fogădău îl ocoleau că era iute la mânie şi tare greu la palmă. Lângă soba de teracotă, stătea şuşteru Şchiopu din Chelinţa, mare meseriaş. Era un om mic şi îndesat, stătea singur la masă. Pe colţul mesei avea o pereche de cizme „byurghelyi” şi o pereche de pantofi cu scârţ, cusuţi la ramă cu trei aţe trase prin suroc. Părea că n-are astâmpăr, parcă aştepta pe cineva. Se tot uita la un ceas de buzunar. Citește restul acestei intrări »


DRUMUL CÂNEPII

18/03/2015

de prof. Traian RUS

Memoria orală a satului Oarţa de Sus păstrează şi acum informaţii interesante despre soluţii pe care comunitatea le-a găsit pentru a putea supravieţui în perioade grele ale existenţei sale. Mai multe relatări ale consătenilor mei consemnează modul în care prin anii 1940-1950 îşi asigurau îmbrăcămintea şi lenjeria necesare familiei. Erau ani foarte grei. Sărăcia se cuibărise aproape în toate familiile satului. Agricultura de subzistenţă pe care o practicau abia le asigura hrana zilnică. Populaţia crescuse, iar pământul, divizându-se în loturi din ce în ce mai mici, nu mai putea oferi cele necesare. Venituri din alte surse nu aveau. Războiul şi criza economică închiseseră şi supapele emigraţiei. Lucruri de strictă necesitate, zahăr, petrol, chibrituri, mărfuri industriale, îşi procurau doar pe produse agricole, pe ouă în special. Nici vorbă să-şi poată cumpăra haine. Au fost nevoiţi să şi le confecţioneze singuri, din singurul produs textil la îndemână, cânepa.

Ruzalea Negrii

nana Ruzalea Negrii, 80 de ani (2013)

„Noi am fost tare săraci. În familia noastă erau şasă guri de hrănit, iar pământ nu aveam aproape deloc. Nu aveam nici măcar cât să ne cultivăm cânepă. Când eram fată meream păstă Codru, în Ţara Ungurească, la zdrobdit de cânepă. Acolo să cultiva multă cânepă. Am ajuns prin mai multe sate. Câteodată ajunjeam şi la scos cânepa toptită din râu, din Crasna. O puneam pă lângă garduri, la soare, şi când era bine uscată ne apucam de zdrobdit. Era plin de zdrobitoare de cânepă în tăte satile. Apoi treceam la hecelă[1], la periat. Făceam fuioare. Le călcam în picioare ca şi fie mai mânânţele[2], ca şi le putem peria mai bine şi să să toarcă mai uşor. Mânuşile[3] le făceam grămezi. Din zece, una era a noastă. Pă aia puneam fuior mai din bdiu[4], o făceam mai ţăpânucă. Pă zî, cele mai harnice puteam face cam douăzăci de fuioare. Două erau a noaste. Aveam on caier din două mânuşi. Lucram până ne umpleam un sac. Mâncam ce ne-am pus cu noi. Mai şi căpătam uneori. Stăteam pe acolo şi câte o săptămână. Citește restul acestei intrări »


VASILE BLIDARU în mentalul colectiv al codrenilor

08/03/2015

Relatare a ANEI TĂMĂŞAN (Anica li Toderiţa Brigadirului), Oarţa de Sus, nr. 76, 76 de ani

clip_image002_

Vasile Blidaru (Văsălica Marişchii)

înregistrată de prof. Traian RUS

– Nană Anică, aveţi amintiri cu Blidaru?

– L-am şi văzut, că tăt vinè pă la nănaşu bătrân, nănaşu Îndreica li Ianoş, şi durnè la iel în podu şurii. Şi omu aiesta, bărbatu-mneu, s-o şi tălnit cu iel. Tată-so o fost brigadir silvic, hăpt pă Codru aiesta, pă unde hălălè Blidaru şi s-o tălnit de multe uări. Nu s-o temut de iel. Iera om cătăneţ, da n-o avut treabă numa cu cine i-o făcut rău. Pă unu l-o săpat că ş-o pus picioici pă pământu lui şi femèia lui şi cu pruncii n-o avut unde-şi pune nimnic, că i-o luat tăt, i-o strâcat casa la om şi ş-o luat ură pă ii. Cu aciia o avut treabă.

– Te rog să-mi povesteşti.

– Odată, omu aiesta s-o dus cu frate-so, Diordiţa, după frunză de aşternut la vaci, că nu ierau paie. Că la colectiv iera ce iera şi merèm, aşè, toamna, după frunză de aşternut. S-o dus cu caru li socru-mneu. Bătrânu avè doi boi de dibol tare buni. Toderiţa grebla frunză şi le încărca, Diordiţa, le călca. Numa o văzut că apar doi oamini. Ierau Blidaru, cu unu, Aleisuca, care şi ala ş-o lăsat casa şi s-o dus pă Codru. Zâce Aleisuca: „Măi, a cui sânteţi voi”. I-o răspuns Diordiţa:

„Noi sântem a brigadirului din Oarţa”. S-o dus l-a Diordiţa şi i-o tras o palmă. Zâce: „Şi-i spui la tată-to că te-ai tălnit cu Blidaru”. Pruncii s-o apucat de plâns. Blidaru s-o dus la iel, l-o apucat de tept şi i-o dat neşte pălni de numa, numa. Şi i-o zâs: „Mă, aieştia-s coptii, mă. Ce-ai tu cu coptiii aieştia? Aieştia nu ştiu de-alèa, mă. Şi nici tată-so, n-ai treabă cu iel când îl veizi. Că iel i-o dat lèmne la femèiè mè şi nu îndèţă pruncii de frig, că nime nu i-o dat o dărabă de lemn, da, iel i-o dat”. Şi hăpt aşè o fost. O zâs că-i spunè la femèie si margă culo şi culo şi şi-şi aducă lèmne la prunci. Că n-o lăsau nici lemne şi-şi aducă. O mai zâs: „Aşè că să nu mai ai treabă cu ii. Nu mai plânjeţi, ţucu-vă. Şi-i spuneţi la tată-to că v-aţi tălnit cu Văsălica, cu Blidaru”. Pruncii, dăc-o vinit acasă, i-o spus la tată-so ce-o păţât. O zâs tată-so, zâce: „Nu-mni face iel nimnică când să tâlneşte cu mine. Când să tâlneşte cu alţî, care i-o făcut rău, îi cătăneşte de numa numa”. O fost de multe uări aici, la nănaşu bătrân, şi sângur, şi cu Aleisuca. Citește restul acestei intrări »


PLAIURI CODRENEŞTI

15/02/2015

Andreia Roxana Botis (1)de Andreia-Roxana BOTIŞ

Ulmeni, locul copilăriei mele, reprezintă lumea în care trăiesc împletindu-mi raţiunea cu elementele autentice ale culturii şi civilizaţiei româneşti, ale portului popular din zona Codrului, dar şi cu liniile melodice codreneşti, care-ţi deschid calea spre noi orizonturi. În această lume mirifică, plină de legendă şi istorie, am ales să-mi petrec şi anii adolescenţei, în calitate de elevă de liceu, mândrindu-mă cu valorile, principiile şi noile identităţi descoperite.

Zona Codrului se află la interferenţa judeţelor Maramureş, Satu Mare, Sălaj, este un ţinut cu un farmec aparte, din punct de vedere geografic, cu codri seculari ce se îngemănează cu câmpii mănoase, străbătute de râul Someş, care formează defileul cunoscut sub denumirea Strâmtorile Ţicăului, tocmai la intrarea dinspre satul Ţicău spre capitala administrativă a zonei – oraşul Ulmeni, dar această zonă poartă cu semeţie şi urmele dacilor liberi, recent fiind inaugurat Muzeul de la Oarţa de Jos, care are comori istorice de o valoare inestimabilă.

Coperta buna final

Biserica din Arduzel

Această zonă etnografică prezintă numeroase enigme, dar şi valori istorice de o mare însemnătate spirituală. Voi prezenta câteva dintre aceste bijuterii ale plaiurilor codreneşti.

Biserica de lemn Arduzel a fost construită în anul 1650 la Gârdani, de credincioşii de aici. De acolo a fost adusă aici, la începutul secolului al XIX-lea. Pictura este aproape în întregime distrusă, doar pe iconostas se pot distinge figurile apostolilor şi a Mântuitorului.

Biserica de piatră şi lemn din Ulmeni „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” provine din Şomcuta Mare şi a fost reclădită în 1895, are un chivot din secolul al XVIII-lea, aurit, cu proeminenţe şi reliefuri florale şi cruciforme excepţional lucrate. Citește restul acestei intrări »


In memoriam: VASILE BLIDARU

13/12/2014

de prof. Traian RUS

Pentru codreni, şi nu numai pentru ei, ziua de 14 decembrie nu trebuie să treacă neobservată. Este data naşterii vestitului luptător

clip_image002_

Vasile Blidaru (Văsălica Marişchii)

pentru dreptate socială Vasile Blidaru (1911-1958), personalitate istorică încă vie în memoria orală a generaţiilor vârstnice din Ţara Codrului. Pentru cei tineri, atât de lipsiţi de modele adevărate, viaţa şi activitatea acestui personaj de legendă trebuie mereu evocată. Pentru mine, preocupat toată viaţa de cercetarea trecutului istoric al acestui colţ de Ţară, este o datorie de onoare.

Cine a fost Vasile Blidaru, ce l-a mânat pe el în luptă şi prin ce fapte şi-a câştigat dreptul de a fi consemnat în istoria neamului nostru?

S-a născut la 14 decembrie 1911, în localitatea Odeşti, din părinţii Gheorghe şi Floare, fiind cunoscut în satul natal sub numele de Văsălica Marişchii. La vârsta de 6 ani a rămas orfan de tată, acesta căzând mort pe fronturile Primului Război Mondial. A făcut patru clase primare în satul natal. Încă din tinereţe a dovedit înclinaţii spre activităţile manufacturiere, devenind un adevărat as în domeniile olăritului, tâmplăriei, dogăritului şi fierăriei. În timpul stagiului militar a dobândit şi meseria de armurier. Era în acelaşi timp un destoinic agricultor şi un vânător pasionat. Hărnicia şi spiritul său creativ i-au asigurat în comunitate statutul de gospodar mijlocaş, familia sa ducând un trai decent, îndestulător. În 1937 s-a căsătorit cu Floare Neamţ, o fată frumoasă şi harnică din Odeşti. Împreună au avut trei copii. O familie frumoasă şi fericită. Nimic nu prevestea cumplita furtună care se va abate asupra ei în perioada 1949-1958 şi în toţi anii următori. În anii 1941-1942 este concentrat în armata maghiară şi trimis pe front. Există mărturii că şi în război şi-a dat măsura valorii, acoperindu-se de glorie. Se vorbeşte chiar despre o armă cu lunetă, câştigată ca premiu la un concurs internaţional de tir care ar fi avut loc la Berlin. Era, într-adevăr un ţintaş care nu greşea niciodată. Vasile Blidaru era şi un cetăţean activ al comunităţii. Din punct de vedere politic a fost apropiat de Partidul Naţional Ţărănesc, aşa cum au fost toţi codrenii, şi de liderul acestuia, Iuliu Maniu. Era normal să fie aşa, „maniştii” fiind cei care au preluat moştenirea politică a Partidului Naţional Român şi a lui George Pop de Băseşti. În 1945 s-a înscris în Partidul Social Democrat, iar în 1946 în Frontul Plugarilor. Citește restul acestei intrări »


Preotul Ioan Pop, mare patriot din Codru

26/11/2014
Traian Oros_ foto_Delia Florea

Traian Oros

de Traian OROS
vicepreşedinte al Asociaţiei Culturale BODAVA

Preotul Ioan Pop s-a născut în anul 1858 în Dăbâca, jud. Cluj. După absolvirea cursurilor primare a urmat Seminarul Teologic din Gherla. A fost căsătorit cu o descendentă a tribunului Simion Bărnuţiu şi înrudit colateral cu Iuliu Maniu şi familia lui Corneliu Coposu. În anul 1885 devine păstor sufletesc şi administrator al parohiei Someş-Uileac şi al filiei Vicea. Pe lângă calităţile de bun paroh, a fost şi un strălucit dascăl, care s-a dedicat cu pasiune şi devotament tinerelor generaţii. Din căsătorie, în anul 1888, a rezultat o fiică pe numele de Veturia-Otilia, care la vârsta de doi ani rămâne orfană de mamă. În urma decesului soţiei din anul 1890, preotul Ioan Pop a fost nevoit să preia şi rolul de mamă, trebuind să-şi crească şi să-şi educe fiica orfană. Pentru a primi o educaţie aleasă, Veturia-Otilia a fost înscrisă la liceul de fete din Regat Măgurele, de lângă Bucureşti, al cărui director era scriitorul Ioan Slavici. În acest liceu tânăra Veturia-Otilia a primit o educaţie aleasă, o cultură vastă şi aprofundată în majoritatea domeniilor. Citește restul acestei intrări »


BOACTĂRUL SATULUI

21/08/2014

de prof. Traian RUS

Preocupările mele de recuperare a modelelor tradiţionale, atât pentru frumuseţea lor, cât şi pentru utilitatea comunitară, m-au determinat să reintroduc, la Oarţa de Sus, boactărul satului, Dorel Bancospersonajul care anunţa ştirile, „ordinele” de la Primărie, Poliţie, veterinar. Dispăruse de vreo 20 de ani şi îmi aduc aminte cum se făcea linişte în sat când badea Gheorghea lui Dragomir bătea toba: „Auzâââţ oaaamini! Să dă de ştire! Lui Iuănu lui Mnihai i s-o umflat vaca şi i-o crăpat. O tăiet-o şi vinde carnea cu 12 lei kilogramu’. Cine doreşte să cumpere, să margă la el. A doua oară! Doctorul veterinar vine mâni dimineaţă la vaccinat vacile. În ocolu morii, la ora 6. Cine nu să prezintă a fi amendat!”

Proiectul l-am „copt” demult, dar abia acum i-a venit vremea, zilele muzeului (11-12 mai 2013) oferindu-mi prilejul unei „lansări” pe care am putut-o promova pe diverse canale în toată lumea.

Am lucrat ca de obicei în echipă şi, alături de primarul comunei, prof. Bogdan Pop, au venit spre mine vestitul rapsod al Ţării Codrului, Radu Ciordaş, Felician Pop, şeful postului de poliţie şi Mircea Mureşan, reprezentantul mai multor televiziuni în Maramureş. Cu toţii ne-am propus să lansăm un „produs” de succes, iar gândul ascuns a fost ca sămânţa să rodească în cât mai multe comunităţi codrene. Cu toţii suntem nostalgicii unei străvechi lumi fabuloase, în care oamenii, deşi foarte săraci, trăiau mult mai fericiţi. Poate ne luptăm cu morile de vânt, dar şi demersurile lui Miguel de Cervantes i-au atras milioane şi milioane de admiratori. Chiar dacă nu vom putea opri procesul de modernizare a societăţii, căutăm să conservăm şi să protejăm cât mai multe elemente ale acelei lumi de demult. Citește restul acestei intrări »


COMPROMISUL

05/07/2014

de prof. Traian RUS

Mi-am dedicat viaţa studiului trecutului comunităţii mele, sub multiple aspecte. Poate părea un demers inutil, dar mie mi-a adus satisfacţii deosebite. Am avut privilegiul de a descoperi o lume fabuloasă, în care oamenii ştiau cu adevărat să se bucure de viaţă, să trăiască cu intensitate maximă fiecare „eveniment”. Unele lucruri mi s-au părut atât de fascinante, încât am găsit de cuviinţă să le împărtăşesc şi cititorilor mei.

215_foto_Attila HajosEtnologii au studiat nunta codrenească şi rezultatul cercetărilor lor a dat naştere unor lucrări de mare valoare. Mă gândesc la Dumitru Pop, Pamfil Bilţiu, Augustin Mocanu, Victor Becheanu, Ieremia Borca şi mulţi alţii. Au studiat-o după planuri prestabilite, reuşind să surprindă fiecare aspect al acestei spectaculoase manifestări din viaţa statului. La rândul meu, studiind tema, am reuşit să găsesc elemente picante ale nunţii din Oarţa de Sus, de bună seamă incitante pentru oricine.

Curiozitatea era la culme în fiecare moment al nunţii şi, pe măsură ce se parcurgeau etapele acesteia, satul, marele judecător, îşi dădea verdictul: mireasa şi părinţii săi erau sau nu erau harnici, erau sau nu erau gospodari, zestrea era consistentă sau săracă. Apreciau totul şi stabileau astfel statutul noii familii.

Un singur lucru nu reuşiseră să afle şi să judece: Era, oare, mireasa fată mare? Dorinţa era uriaşă, iar soluţia a apărut cu greu, după consistente eforturi de gândire. Singurul care le putea da informaţia era preotul satului, mireasa fiind obligată să se spovedească înainte de cununie, dar păcatul încălcării secretului spovedaniei îl făcea pe acesta aproape imposibil de convins. Patimile sunt însă cumplite, chiar pentru unii purtători de sutană. Alcoolismul, boală teribil de grea, impune celor „infestaţi” să găsească băutură prin orice mijloace şi compromisul s-a putut realiza. Citește restul acestei intrări »