Radiografia unui viitor iminent

de Mihaela CD
TWUC, LSR, WPAC

Simona Mihuțiu

Dacă până în prezent talentata autoare SIMONA MIHUŢIU ne-a obișnuit cu volume de proză lungă sau scurtă, versuri , eseuri și diverse articole, iată că asistăm acum la un debut pe cât de inedit pe atât de spectaculos într-un domeniu nou.

Scriitoarea Simona Mihuțiu marchează în agenda sa personală încă un succes notabil prin abordarea unui nou gen literar și anume piesa de teatru SF, un domeniu pe care reușește să îl stăpânească cu mare ușurință și naturalețe fiind parcă făcute una pentru cealaltă.

Piesa de teatru „Speranța nu urcă niciodată cu liftul” depășește domeniul strict al SF ului (inimaginabil) îngemănându-se cu realitatea unui viitor probabil și iminent care ne înfricoșează pe toți în mare măsură.

Cunoscută și respectată de colegii de breaslă și de cititori pentru opiniile sale drepte, verticale, și fiind o înverșunată apărătoare a demnității umane și a salvării umanității, autoarea Simona Mihuțiu dorește să atragă atenția cititorilor asupra realității în care ne aflăm și a prăpastiei în care urmează să cădem prin robotizarea accelerată și transhumanism, chiar și prin subiectul ales al acestei piese de teatru.

Citind cartea de la un capăt la altul, inclusiv recenziile și impresiile care s-au scris despre această carte, nu doresc să mai povestesc și eu întreaga piesă, lăsând această plăcere să fie descoperită de cititor, dar voi evidenția câteva aspecte care m-au impresionat.

Piesa de teatru „Speranța nu urcă niciodată cu liftul” a Simonei Mihuțiu semnalează și explică cititorului povestea viitorului iminent printr-o radiografie clară, prin punerea în scenă a fiecăreia din cele trei părți în 7 scene bine detaliate fiecare. Conflictul prezentat aici dintre uman și robot ne trage un semnal de alarmă că ne aflăm mai aproape ca niciodată de acea linie ce separă realul de ireal, posibilul de imposibil și ordinea de haos.

Drept vorbind, latura SF nici nu ne mai pare atât de fantastică în ziua de azi, mai degrabă profund dramatică, prin pierderea sentimentelor și a empatiei. Până și lacrimi au fost fabricate roboților nu din dorința de a exprima sentimente ci din dorința de a copia cât mai bine omul

Firul narativ al textului dramatic se desfășoară între dramă și comic, pe alocuri cu dialoguri spumoase cu un voit accent satiric spre deliciul cititorului.

Faptul că scriitoarea Simona Mihuțiu este de profesie medic îi dă acesteia un bilet în față la abordarea unor teme medicale, care prin detaliile medicale oferite dau veridicitate poveștii.

Autoarea pune degetul pe rană și abordează tematica seniorilor, care ajunși la vârsta a treia necesită îngrijire medicală permanentă, multă răbdare și empatie. Cu un sens al realității, care e de-a dreptul dureros, Simona Mihuțiu creionează comportamentul mai puțin elegant al unei persoane în vârstă care nu mai așteaptă nimic de la viață, căreia singurătatea și suferința i-au împietrit finețea și răbdarea, fiind teribil de frustrată de situația fără scăpare în care se află.

Lipsa personalului, a mâinii de lucru care să îngrijească bătrânii, este una reală în România, iar înlocuirea acestora cu roboți este foarte probabilă într-un viitor mult mai apropiat decât am crede.

Schimbarea scării valorilor, scoaterea din uz a empatiei și a sentimentelor sunt vizibile peste tot în viața de zi cu zi, inclusiv în relația copii și părinți, angajatori și angajați etc. Părinții trăiesc drama singurătății iar copiii au devenit ei înșiși roboți ai vieții, dezrădăcinați globali care nu mai au sensibilități.

Drama realității este frumos îndulcită de dialogurile dintre om și robot care te fac să zâmbești prin folosirea sensurilor proprii ale cuvintelor.

Autoarea evidențiază diferențele dintre uman și robot, punând un accent deosebit pe faptul că nici aceștia din urmă nu sunt veșnici, ajungând la fiare vechi. Iar dacă teribilul „etern” dispare din ecuație și totul are o durată de viață și un termen de expirare, inclusiv roboții, se pune întrebarea de ce să vrem cu atâta râvnă să renunțăm la sentimente, la umanism și la trăirile reale? Nu-i păcat să ne auto distrugem umanitatea?

Scăparea de drama vieții prin moarte, ca soluție ultimă, m-a impresionat peste măsură, este reală din păcate pentru multă lume și auzim acest lucru tot mai des.

Din fericire povestea acestei piese de teatru se termină cu gustul speranței pe buze, lăsând să se înțeleagă că până și roboții pot fi umanizați, iar forța și voința Celui de Sus este în fapt cea care conduce totul, iar El are întotdeauna ultimul cuvânt.

Subiectul acestei piese de teatru ascunde adevăruri dure care ar trebui să ne pună pe gânduri pe fiecare dintre noi. Felicitări autoarei pentru încă o realizare de excepție!

Mihaela CD