DIN DRAGOSTE PENTRU POEZIE

de prof. Aurelia RÎNJEA
Membru al Uniunii Scriitorilor de Limba Română
și al World Poets Association, România

Ionuț Calotă

Ca să scrii despre o carte, îți trebuie o anumită disponibilitate… Cartea despre care vă voi vorbi astăzi, CU SECERA ȘI CIOCANUL LA GÂT, Poezii motivaționale, Ed. Art Creativ, 2024, semnată de IONUȚ CALOTĂ, este un dar primit prin poștă de la autor. Doar ce am primit-o și a urmat o internare în spital, iar când am revenit, aceasta mă aștepta tăcută, s-o iubesc. Așa că ce voi scrie este o declarație de dragoste adusă cărții, respectiv Poeziei.

Trebuie să recunosc că, dintre poeții contemporani, poezia domnului Ionuț Calotă este cea mai apropiată de sufletul meu, care mă surprinde și mă fascinează, în modul cel mai plăcut, de fiecare dată. Poetul Ionuț Calotă își continuă seria cărților-manifest, prin cartea pe care v-o prezint succint azi, spre a vă lăsa și dumneavoastră bucuria lecturii.

Pășesc pios, în biserica sufletului poetului și descopăr cât de frumos ne întâmpină copilul Ionuț, ce visa să se facă „îmblânzitor de zmeie”. Apoi, ni se confesează: „Când eram adolescent / scriam pe cioburi de hârtie / în cabina în care țineau închis telefonul / să nu fugă conversațiile subversive” (p. 5). Și cum visele trebuie să se împlinească, acum, ne spune poetul, cuvintele din poezie, „după ce sunt citite / se ridică de pe pagină / ca niște zmeie / Câtă viață / atâta literatură!” (p. 5) – cum numai poeții știu și văd cuvintele vii!

Această carte va fi înțeleasă cel mai bine de cei care au trăit acea perioadă dură a istoriei noastre, dar ar trebui citită și de cei care nu știu ce a fost atunci, pentru a afla, pentru a respecta și a păstra. De fapt, a fost o luptă de supraviețuire, în care sufletul îți era mutilat… Și eu eram copil atunci și nu înțelegeam multe… nici acum poate nu le înțeleg pe deplin și mă minunez cum am găsit resurse lăuntrice să dăinuim…

Această carte este și o carte cu valoare document, dar atât de fidel transpusă în poezie! Stilul literar al poetului Ionuț Calotă este inconfundabil, te ia pe sus și te readuce la realitatea acelor zile, apoi ale acestor zile, însoțindu-l, suferind alături de el, iubind ce era de iubit, părinții și bunicii, și dăruind.

„Pe când ni se tăiau visele cu secera / și ni se sfărâmau idealurile cu ciocanul” … „în anii aceia / în care învățam / să ne ținem respirația când vorbim” … „când nu voiam decât pâine și poezie…” O foame lăuntrică de adevăr, de libertate, de a fi tu însuți în orice moment și împrejurare. Timpuri în care povestește poetul: „Eu locuiam / de mult / în interiorul meu / cu cravata roșie la gât / Cu cheia la gât / Cu secera / și ciocanul / la gât” (p. 6).

Poetul pune întrebări: „Regreți… ai nostalgii pentru întunericul și frigul din celula ta gri?” (p. 7), când însăși viața devenise „o celulă gri”. „Cartea în care ne permiteam să fim publicați / fără să fim cenzurați / era doar cartea de telefon”.

Amintiri care i-au marcat primii ani de școală: „premiul întâi cu coroniță / un stilou chinezesc cumpărat de părinți…” (p. 10). Ipostaze ce nu pot fi șterse, pe care le veți trece fiecare, citind cartea, prin filtrul inimii și al rațiunii. Aproape singur pe plaja de la Costinești, cu gânduri interiorizate… „La televizor / lumea era mai bună / decât în realitate”. Lagărul comunist – un experiment trist: „Duceam în brațe valiza de lemn / sicriul în care mi-am înmormântat / adolescența” (p. 14).

Cu ochi de vultur înfometat, descrie setea de libertate de atunci… „în care ne era dor de noi / ca de o tăcere prelungă” (p. 15) … când o singură dată pe an, credea că e fericit, când primea de la „Moș Gerilă bomboane cubaneze”. Poetul visează în „camera roșie”, având adânc încrustat comunismul în piele…. și ni se adresează: „Dragi prieteni în ale poeziei” … „Mă numesc Ion / care în sens invers se citește Noi”. Doamne, cât de frumos, numai dumnealui putea realiza o astfel de bijuterie literară! Noi, cei care am putea deveni o citadelă de nezdruncinat!

„Eram aproape toată ziua în biblioteci / ca să iau lumină” (p. 25) … „Trăiam într-o lume / căreia nu-i aparțineam” (p. 59) … „Eram o carte de poezii / fiul nenatural al ploii”  (p. 63).

Descoperim sau redescoperim pe rând: șoimii patriei, cravata mea, cafeaua-nechezol, informatorii, lozincile, Scânteia tineretului, Cabinetul 2, antenele TV pentru bulgari, decrețeii, Radio Vocea Americii și multe pe care le veți afla singuri citind cartea, toate constituind urmele adânci ale acelor vremuri, pe care le resimți cât vei trăi.

Metamorfoze lăuntrice: „Eu însumi arăt ca o gară supraplină / cu toate versiunile mele anterioare / am amintiri furioase / pe care nu le vrea nimeni” (p. 90). Apoi, Bunicul și Bunica, cu viețile lor… Și în acest context: „În tot acest tip / omenirea se întreba: / Ce rost are Poezia?” (p. 109).

Draga de ea, Poezia, trăia latent în poet și aștepta momentul de a se descătușa și de a spune lumii adevărul, precum această carte, pe care citind-o, îmi recitesc parcă și eu adolescența, lăsând o lacrimă să lunece pe obraz pentru cei dragi de atunci, care acum nu mai sunt, care căutau să mă facă fericită cu puținul ce-l aveau, dar cu bogăția nesfârșită din sufletul lor…

Cartea este presărată cu construcții poetice inedite: „nehezat de lună” (p. 21); „Prietenii mei însă semănau tot mai mult cu o carte nedeschisă” (p. 38); „își construiau toată viața închisoarea interioară” (p. 40); „ploaia cădea roșie / peste casa noastră / se lăsa blândă / ca o mamă / peste rana deschisă” (p. 44); „Am renunțat la / existența de dinainte / Am rămas doar coperta / celui care am fost” (p. 52).

Și nu pot să nu redau versurile cu care cartea se încheie: „Cartea aceasta este / sicriul meu adevărat / a celui care am fost tânăr / căci acesta a fost atunci / singurul meu noroc / Aceasta este viața pe care am uitat-o / Cuvintele mele / m-au zidit în ea / Din tinerețea mea / Se făceau cărămizile fierbinți / Eu nu am avut niciodată / douăzeci de ani / doar o boală care îmi împietrea inima / Scrisul meu înnegrește și acum pagina / apoi se urcă tandru pe brațul meu / ca un păianjen / Peste tot ce scriu / apar tabieturi / din care curge / cerneala roșie / Cartea aceasta  este locul / unde morții trăiesc / Totuși, de acum vei ști / că fluturii nu mor niciodată” (p. 111).

Impresionat, până la cer, poetul Ionuț Calotă redă magistral, lumea aceea pe care acum o zidește în cuvinte, pentru că sunt lucruri care nu se pot uita. Le purtăm în noi, de hrănim, le mângâiem, le luăm cu noi și le ducem mai departe…

Reflexii și reflecții lirice, care se alătură celorlalte scrieri ale sale. Astfel în TRISTA ȚARĂ de Anan de Amiranda (Ionuț Calotă), Ed. Art Creativ, București, 2020 și ea o carte care se citește ca și aceasta, numai când ai mintea trează, ne spune că: „În comunism, toate erau alb-negru”. Acum… toate le vedem în culorile altora. Au dispărut „cântecele patriotice, garoafele, gustul de roșii, huma de pe pereți”, acum în locul lor „avem emoticoane, hrană cibernetică, fețe blurate, clone de poezii”, „Poezia e un loc public…” Poetul trăiește într-o „lume străină”. „Cartea te înghite”, pătrunzi în universul ei și discerni că trăiești într-o lume în care ești obligat să te retragi în tine, cu gândurile tale „fără adresant”, între pereții sufletului, cum frumos o spune. Cine să-l asculte pe poet în lumea asta…? Poate doar un alt poet sau Dumnezeu (zic eu)….

Și să nu uităm gestul de mare Iubire al poetului, care vine prin volumul MANIFEST PENTRU GLOBALIZAREA POEZIEI, apărut la Editura Eurostampa, Timișoara, 2018, un manifest adresat lumii, poemele fiind traduse în 14 limbi ale diferitelor popoare! Un manifest trimis în lume „cu speranța că paginile lui, scrise în limbaj universal, vor purta peste tot frumusețea poeziei”!

Iată că și de astă dată, suntem invitați într-un periplu în care căutările, după reflecţii şi reflexii succesive, într-o discursivitate continuă, se întorc spre noi, aducând libertate şi armonie, într-o coerenţă surprinzătoare, în acest imens ocean de entropie, într-o casă primitoare  şi tăcută, cea a Poeziei, în care căutăm ceva ce acum se naște, într-o mărturisire cu lucrurile, cu cuvintele şi cu noi. Poetul ne invită la un dialog despre viață și poezie, ca formă de supraviețuire, un dialog cu noi înșine, punându-ne întrebări și lăsându-ne să căutăm răspunsuri. Poezia e așa cum o construiești tu, cum o gândești și o vrei, cum pică bine sufletului tău, chiar dacă altora nu le pică bine!

Cartea de azi, eu o consider o carte manifest, curajoasă prin modalitățile de scriere, dar și prin cele transmise, prin mesajul către cititori. Asistăm la lupta pentru existență a poetului, a adevăratei poezii, prin care poetul își continuă misiunea, ne învață să respirăm prin ferestrele sufletului, prin construcții estetice variate, incitante, care ne poartă prin tot felul de stări, reale sau ireale, dar care ne susțin lăuntric, în această aventură existențială.

Un periplu spiritual, la care ar trebui să fim receptivi, care ne spune că ne putem salva viețile, salvând și iubind Poezia!

Mulțumim poetului Ionuț Calotă pentru acest dar, pentru spiritul nou pe care îl promovează în poezie și îi așteptăm cu bucurie viitoarele apariții editoriale!

prof. Aurelia Rînjea