Scrisoare pastorală. Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XXIV (2024), nr. 516 (16 – 30 Aprilie)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriași!

Condamnatul. Știm cu toții, că Mântuitorul a venit în lume și S-a dat pe Sine jertfă nevinovată pentru a răscumpăra neamul omenesc din robia păcatului, pentru a mântui pe oameni. Aceasta a fost misiunea Lui pământească și pentru ea a suferit toate câte știm, suferință încununată cu moartea pe cruce și apoi cu Învierea și cu Înălțarea.

Mântuitorul a fost însă om și Dumnezeu în același timp. În persoana Lui au fost două firi: una dumnezeiască și alta omenească. El S-a născut ca Dumnezeu din Dumnezeu – Tatăl mai înainte de a fi timpul, spațiul și lumea și S-a născut ca Om din Sfânta Fecioară Maria în timp, în spațiu. Altfel spus, ca Om, S-a născut în urmă cu aproape 2024 ani în Betleemul Iudeii, în țara numită pe atunci Palestina, care era stăpânită de Imperiul Roman. Asupra existenței acesteia în lume, – o existență pământească de 33 de ani și jumătate -, aș vrea să mă opresc în rândurile următoare. Despre existența Lui ca Om într-o lume de acum mai bine de două mii de ani aș vrea să vă vorbesc.

De timpuriu, Mântuitorul se dovedește a fi un Copil-Minune. La 12 ani, spun Sfintele Evanghelii, că ședea în templu de vorbă cu preoții și bătrânii și toți se mirau de înțelepciunea și de cunoștințele Lui. Nu știm cât adevăr o fi în legendele și tradițiile care s-au păstrat, dar despre Mântuitorul se spune că încă din copilărie, când se juca împreună cu alți copii, făcea minuni. Astfel, este cunoscută istorioara care ne vorbește de însuflețirea și zborul păsărelelor de lut făcute de copiii, care erau amenințate de către copiii mai mari și mai răi cu nimicirea. O bătaie din palme făcută de Iisus și mogâldețele de pământ au prins viață și au zburat.

Așadar, oricine putea să vadă că acest copil este dotat, că anunță un viitor om de cultură sau un făcător de minuni, dar nimeni nu s-a sinchisit de aceasta. Nimeni nu-L ia în serios, în sensul de a-L sprijini cumva ca să-Și desăvârșească studiile. El trăia în Galileea, în orașul Nazaret, un oraș cu o reputație nu tocmai bună. Auzim spunându-se: „- Din Nazaret poate să iasă ceva bun!?” Așadar, locul de origine era cea dintâi piesă de dosar, care atârna din greu!

Mântuitorul era considerat, în fața legii și a societății, drept fiul lui Iosif și al Mariei din Nazaret. Tatăl era lemnar, teslar sau tâmplar, iar mama casnică. Era o familie săracă, o familie care-și câștiga din greu pâinea cea de toate zilele. Societatea era împărțită în caste, adică în straturi sociale și era greu de trecut dintr-un strat în altul. Mai jos decât familia Mântuitorului erau sclavii sau robii, care formau un alt nivel mult mai disprețuit. În cazul Sfântului Apostol Pavel, situația era alta. El provenea dintr-o familie bogată. Din cauza aceasta, el are posibilitatea să urmeze școlile cele mai înalte din vremea aceea și apoi aparatul administrativ roman îl declară cetățean roman și îi încredințează funcții și responsabilități importante. În cazul Mântuitorului, nimeni nu se sinchisește să-I dea o mână de ajutor până ajunge la 30 de ani, iar familia lui nu putea să facă mai mult pentru El. Așadar, El era un om sărac, care abia își câștiga cele necesare traiului de pe o zi pe alta. Este interesant că, deși dădea dovadă de inteligență deosebită, mai marii templului și ai religiei mozaice, al cărui membru era, nu fac nimic pentru El. Nu-I oferă nici măcar o funcție de citeț ori de cântăreț la templu sau orice altceva, care să-i asigure existența. Societatea și religia din care făcea parte îl condamnau la anonimat, la pieire, fără menajamente, fără să-I dea nici cea mai mică șansă. Starea socială era a doua cauză care-I atârna la „dosar” și-L ducea la marginalizare, la condamnarea în anonimat.

După vârsta de 30 de ani, când Mântuitorul se afirmă public prin cuvântările, învățăturile și nenumăratele minuni, mai marii societății iarăși rămân surzi și muți. El nu făcea parte din nici un partid politic. Nu era nici cu fariseii, nici cu saducheii, nici cu irodianii și nici măcar cu esenienii din peșterile Qumranului. El era El. Era singur, pe picioarele Sale și nu făcea temenele nici persoanelor sus-puse, nici instituțiilor statului sau ale religiei vremii, nici partidelor politice. Lucrul acesta deranja. Mai mari ai templului se folosesc de capacitățile lui neobișnuite, de puterea Lui dumnezeiască. Ne gândim în acest caz la Iair, căruia îi înviază fiica. Și, totuși, Iair nu face nimic pentru Mântuitorul! Peste tot se izbește de gheața urii, invidiei, indiferenței din partea mai marilor religiei mozaice. Aceeași atitudine o întâlnește și din partea autorităților romane. Acestea Îl țineau sub observație atentă, ca nu cumva să ridice poporul la răscoală. Îl spionează, îi pun întrebări-capcană, raportează cu regularitate mai marilor romani de la Ierusalim și aceștia celor de la Roma tot ce vorbea și făcea Iisus. Până și culoarea ochilor și a părului Său sunt menționate în aceste rapoarte, care se păstrează în arhivele Romei și ale Vaticanului. Nu-l țineau sub observație ca să-L remarce, să-L promoveze, ci ca să-l prindă cu vicleșug și să aibă motive să-l condamne și să se descotorosească de El.

Un alt motiv care contribuia la izolarea și condamnarea Lui Iisus la marginalizare socială era și faptul că El avea curajul să spună adevărul în gura mare. Numeroase mențiuni întâlnim în Sfintele Evanghelii despre El, când se adresează mai marilor zilei și înalților funcționari politici și religioși cu termeni și expresii precum: „fățarnicilor”, „pui de viperă”, „năpârci”, „morminte văruite” și altele. Îl întâlnim că are curajul să răstoarne tarabele schimbătorilor de bani din templu și să gonească cu biciul pe negustorii de acolo. Aceștia nu făceau negustorie fără știrea mai marilor templului. La fel procedează și un alt mare contemporan al Mântuitorului, Sfântul Prooroc Ioan Botezătorul. Deși acesta provenea din familia unui preot și avea astfel o origine „mai sănătoasă”, prin faptul că avea curajul să critice cu glas tare pe mai marii zilei și chiar pe regele Irod, este marginalizat și el și sfârșește prin a fi decapitat.

Procesul Mântuitorului a fost o mascaradă de proces, un proces politic. El era condamnat cu mult înainte de a fi judecat. El trebuia să moară, ca să nu mai deranjeze pe mai marii zilei. Îl iubea poporul, îl adorau cei care fuseseră vindecați de tot felul de boli și neputințe, cei ce fuseseră înviați din morți. Astfel de oameni Îl urmau cu miile în pustiu zi de vară până în seară, înfruntând arșița zilei; aceștia Îi făceau primire de împărat în Duminica Floriilor, Lui, Cel mai sărac dintre oameni. El însuși spunea, că păsările au cuib și vulpile vizuină unde să-și plece capul, dar Fiul Omului nu are. Cu toate acestea, era destul un semn al Lui și mulțimea aceea era în stare să se ridice la luptă. Din umbră pândeau cei numiți de el „năpârci și vipere”, „morminte văruite” etc. Aceștia plătesc martori de meserie, care să spună tot felul de bazaconii și minciuni, care să-L încrimineze; aceștia Îl judecă noaptea, cu ușile închise de teama mulțimii; aceștia cer răstignirea Lui; aceștia acceptă ca sângele Lui să cadă asupra copiilor și nepoților lor.

Analiza aceasta ar putea continua mult de aici încolo. Numai că Mântuitorul nu era un om oarecare, ci El era și Dumnezeu adevărat și tocmai de aceea reușește să învingă toate piedicile lumii acesteia și să iasă biruitor nu numai asupra morții, diavolului și răului, ci și asupra nimicniciei omenești, asupra detractorilor Săi, asupra celor ce-l persecutaseră și-L nedreptățiseră toată viața. Ne întrebăm însă, ca niște păcătoși de rând, câți oameni capabili au fost marginalizați și condamnați de-a lungul vremii pe nedrept de către maimuțoi ai zilei cățărați în vârful piramidelor sociale; câți dintre pământeni au fost asemenea lui Iisus în trecerea Lui prin lumea aceasta? Câți au fost eliminați din școli, din funcții, câți au fost condamnați la ani grei de închisoare, câți au fost exterminați fizic, fiindcă au provenit din anumite familii, fiindcă au făcut sau nu au făcut o anumită politică, fiindcă nu au intrat într-un anumit partid, fiindcă nu au pupat pe nu știu unde pe cutare sau pe cutare? În cazul Mântuitorului, toate au fost biruite prin Înviere și Înălțare. Câți dintre oameni au însă șansa de a se ridica după prăbușire, după condamnarea la „răstignire”, pe care le-o face societatea, semenii?

*

Vina de a fi. În pragul Sfintelor Sărbători ale Învierii Domnului se cuvine să zăbovim un pic asupra evenimentelor, care au premers aceste momente dramatice din viața Mântuitorului. Vom analiza câteva aspecte, pe care nu le-am întâlnit comentate în nici o pastorală a ierarhilor din ultimii treizeci de ani, în nici o exegeză biblică sau predică, pe care am citit-o sau ascultat-o.

Pretutindeni am întâlnit spunându-se, că Mântuitorul a fost condamnat la moarte o singură dată. Eu vă spun că a fost condamnat la moarte de trei ori. Iată-le:

–      Cea dintâi condamnare la moarte a avut loc în primele lui săptămâni de viață. A fost pronunțată de regele Irod, în momentul când și-a dat seama că a fost păcălit de magi. A dat poruncă să fie uciși toți copiii sub doi ani, că doar-doar Îl vor omorî și pe Iisus. Era o condamnare indirectă. Motivul condamnării? Aflase de la magi, că Iisus urma să fie împărat. Se temea că Iisus va fi succesorul lui, iar el pregătea scaunul regal pentru propriul fiu, Irod Agripa, care va și ajunge rege de fapt. Au fost uciși 14.000 de copii nevinovați. Iisus a scăpat, fiindcă a fugit cu Sfânta Fecioară și cu bătrânul Iosif în Egipt;

–      Cea de-a doua condamnare s-a derulat de-a lungul întregii Sale vieți pământești. A constat în marginalizarea, în ignorarea totală din partea autorităților politice și civile. Iisus avea în persoana Sa două firi: una omenească și alta dumnezeiască. Faptul că era Fiul lui Dumnezeu nu-l știa decât El, Sfânta Fecioară Maria și bătrânul Iosif. Acesta era secretul familiei lor. Pentru toți ceilalți El nu era decât fiul dulgherului din Nazaret. Se remarcă de timpuriu printr-o inteligență neobișnuită. Îl aflăm la 12 ani stând de vorbă în templu cu preoții și cu bătrânii și uimindu-i pe toți cu înțelepciunea Sa. Există tradiții, care vorbesc despre faptul că încă de pe când era copil, Mântuitorul avea puterea de a face minuni. Cu toate acestea, nu aflăm nicăieri că vreo autoritate a vremii Sale L-ar fi luat în serios. Era dintr-un oraș de provincie și mai marii zilei spuneau: „din Nazaret poate, oare, ieși ceva bun?” Altfel spus, nu avea buletin de capitală. Provenea dintr-o familie săracă. Se știe că în Palestina lemnul e foarte puțin și foarte scump. Un dulgher, teslar, lemnar, tâmplar sau oricum s-o fi numit avea prea puțin de lucru. Era o populație sub ocupație romană, săracă, ce nu-și permitea să construiască prea mult. Comunitatea religioasă din Nazaret nu face nimic pentru tânărul Iisus. Nu aflăm de nicăieri să-L fi ajutat să urmeze vreo școală. Dovedea cu prisosință că e capabil să facă cinste localității prin inteligența Lui sclipitoare, dar autoritățile religioase evreiești rămân nepăsătoare. Ar fi fost prea bun pentru a fi preot la un templu din Nazaret sau din altă parte, dar nimeni nu vrea aceasta. Arhiereul cerului și al pământului nu era vrednic să slujească un sărman altar de templu. Nu poate urma nici o școală laică mai înaltă. Avem exemplul Sfântului Apostol Pavel, care provenea dintr-o familie mai înstărită, care avea posibilitatea să-l ajute să urmeze școlile cele mai bune ale vremii sale, ajungând chiar ucenicul renumitului profesor Gamaliel. Pe Pavel din școală îl racolaseră autoritățile romane, îl făcuseră cetățean roman și-i dăduseră atribuții importante în cadrul aparatului administrativ și chiar militar. Iisus nu avea banii necesari pentru aceasta. Mai mult, murind bătrânul Iosif de timpuriu, Iisus a rămas să-i continue activitatea, pentru a câștiga pâinea cea de toate zilele pentru El și pentru mama Sa. Iisus nu făcea parte nici din partidele politice ale vremii. Nu se alătura nici irodianilor, nici saducheilor, nici fariseilor, nici romanilor. El era El Însuși: „Eu sunt ceea ce sunt!”

Atâtea secături împopoțonate ale zilei se lăfăiau în palate luxoase, ba chiar și „vulpea își are vizuina sa, numai Fiul Omului nu are unde să-Și plece capul”. Mai marii zilei se plimbau în trăsuri trase de mulți cai, cu vizitii și cu gărzi după ei, în timp ce pe Împăratul lumii o singură dată îl vedem călare pe un măgar, – animalul de povară al săracului -, și acela era împrumutat. Toți se foloseau de El. Cei săraci și cei bogați, cei slabi și cei puternici. Ofițeri și demnitari romani, preoți și tot felul de slujbași evrei Îl solicitau să le vindece sau să le învieze membrii ai familiei sau slujitori din casă. Nimeni însă nu lua măsuri ca acest Om să fie apreciat la justa Lui valoare, să fie ajutat material ca să-Și utilizeze cât mai eficient puterile extraordinare de care dispunea. Verdictul venea sec: „cu domnul demonilor scoate demonii!” Cu asta spuneau tot și considerau că nu mai au nici o datorie socială sau de conștiință față de acest geniu, față de acest Om-fenomen. Mai mult! Autoritățile romane Îl țineau sub strictă observație, ca să-L vadă dacă nu cumva urmărește ridicarea poporului la răscoală. Arhivele Romei și ale Vaticanului dețin multe rapoarte de acest gen; autoritățile religioase evreiești Îl urmăreau pas cu pas, că doar-doar Îl vor prinde cu vreo afirmație, care să contravină Legii sau credinței mozaice, pentru a avea motiv să-L aresteze. Sunt pline cele patru Sfinte Evanghelii de locuri care confirmă cele de mai sus.

Dușmanii de moarte ai lui Iisus nu erau însă romanii, ci arhiereii și întregul aparat administrativ religios al evreilor. Aceștia nu puteau să suporte existența lui Iisus. Îi punea în umbră, în inferioritate. Era prea măreață figura Lui, prea mare puterea lui, prea înțeleaptă vorba Lui, ca să-i țină piept. Nu încercau să și-L apropie și să-L facă un strălucit rabin sau arhiereu, ci căutau dispariția Lui fizică. Arhierei ajungeau rudele(vezi cazul lui Ana și Caiafa, socru și ginere), ajungeau cei înstăriți, nu „teslarul din Nazaret”. Invidia acelor oameni față de Iisus era cumplită. Cu cât Îl disprețuiau mai mult, cu cât Îl marginalizau mai mult, cu atât se sulemeneau pe ei înșiși, socotindu-se mai puternici, mai isteți, mai capabili de a gestiona situația. Disprețul și marginalizarea erau socotite în mintea lor diabolică o adevărată condamnare la moarte;

–      A treia condamnare la moarte a lui Iisus a fost dată de Pilat. De fapt, a fost smulsă lui Pilat. Omul acela, care avea pregătire juridică, nu L-ar fi condamnat la moarte pe Iisus în condiții normale. A fost obligat s-o facă. Sub presiunea grupului de evrei mobilizați de arhierei și autoritățile religioase evreiești, a trebuit s-o facă. Martori mincinoși sunt aduși, ca să depună mărturie împotriva lui Iisus. Garda din Ierusalim de sub comanda lui era insuficientă pentru a ține situația sub control. Ajutoarele militare solicitate din Siria întârziau să vină. Mai mult, Pilat era șantajat. Era amenințat că, dacă nu-L condamnă la răstignire pe Iisus, va fi pârât împăratului de la Roma că favorizează pe unul, care era socotit rege. O asemenea acuzație era la fel de gravă cu o trădare. El reprezenta imperiul roman în Palestina, iar Iisus era un evreu. A se socoti pe sine sau a fi socotit de conaționali rege sau împărat era același lucru cu o chemare la luptă pentru a răsturna stăpânirea străină, romană. Pilat se spală pe mâini, simbolic, și afirmă: „Nu găsesc nici o vină Omului acesta!” sau „Nevinovat sunt de sângele dreptului acestuia!” Mustrările de conștiință îl vor duce pe Pilat la nebunie. Procesul lui Iisus era un proces politic. Sentința Lui era formulată încă înainte de proces. El trebuia să moară. Desigur, Mântuitorul venise în lume ca să se aducă pe Sine jertfă nevinovată pentru păcatele lumii și trebuia să se împlinească această misiune a Lui în lume, dar noi ne-am referit aici la atitudinea autorităților din vremea Sa față de un Om-fenomen, pe care L-au urmărit pas cu pas pentru a-L anihila.

Iisus rămâne simbolul dintotdeauna al omului capabil, al omului de geniu, care, neavând o „origine sănătoasă”, conformă cu optica vremii și societății în care trăiește, neavând bază materială (avere), nefăcând parte din partide și grupuri de interese, este marginalizat, umilit, batjocorit și de cele mai multe ori ucis de secăturile împopoțonate ale zilei, cățărate în vârfurile piramidelor sociale. E vinovat că n-are ochii albaștri; dacă-i are albaștri, ar fi trebuit să fie verzi, sau căprui sau oricum altfel de cum îi are. Unii reușesc să învingă toate aceste micimi ale zilei și să-și împlinească misiunea lor în lume, să-și înmulțească talantul. Mulți însă se pierd! Fericite sunt popoarele, care au știut să-și promoveze oamenii capabili, care au cumpărat creiere de la popoarele care și-au bătut joc de ele, care au creat condiții prielnice unei activități normale! Fericite popoarele, care au socotit competența și competiția singurele criterii menite să le asigure progresul și viitorul.

*

Am găsit pe internet o foarte frumoasă poezie dedicată Cinei celei de Taină, cu învățături potrivite pentru fiecare dintre noi și tocmai de aceea v-o redau în întregime, sperând că vă este de folos. Nu știu cine este autorul, dar bine îi zice. Dumnezeu să-i ajute!

„La cina cea de Paşte, în camera de sus,
înconjurat de-apostoli, S-a aşezat Iisus.
Se revărsa din sfeşnic o galbenă lumină
pe azimele calde, pe mielul… fără vină…
Era plăcut prilejul. Şi toate pregătite.
Dar, vai, uitase gazda o slugă a trimite,
un rob sau o copilă, ca, dup-a vremii lege,
cureaua de pe glezne pe rând să le-o dezlege,
să le şteargă talpa de colbul de pe drum.
Şi-acum cei doisprezece, sfielnic oarecum,
se întrebau în cuget: Cum vor şedea la rugă?
Sau cine îşi va pune ştergarul cel de slugă?
O, iată-i cum se-ncruntă, privind cu tulburare,
când vasele cu apă, când praful pe picioare.
Şi Duhul îi întreabă, în fiecare zboară:
– N-ai vrea să-ţi pui tu, Petre, ştergarul astă seară?
– Chiar eu?… Nu şade bine. Eu doar sunt mai bătrân.
– Dar tu? Tu cel mai tânăr?- Eu stau lângă Stăpân!
– Dar tu? întreabă Duhul acuma pe Andrei.
– Chiar eu?… Sunt cel din urmă la Domnul între ei?
– Dar tu ce ţii doar punga? — Eu am făcut de-ajuns.
Am cumpărat merinde. Şi mielul l-am străpuns…
– Tu, Toma, nu vrei oare să fii tu cel ce spală?
– Sunt trist. Se luptă-n mine o umbră de-ndoială…
– Dar tu, Matei? Tu, Filip? Dar tu, Tadeu? Dar tu…?
Şi-n fiecare cuget răspunsul a fost: Nu!
Atunci, lăsându-Şi brâul şi haina-ntr-un ungher,
S-a ridicat Stăpânul cel coborât din cer.
Şi-a-nfăşurat ştergarul, S-a aplecat uşor
să-Şi spele ucenicii, ca rob al tuturor.

De-atunci pe apa vremii, atâţia ani s-au dus.
Şi-acum — a câta oară? — Se-aşează iar Iisus
să-ntrebe, tot prin Duhul, pe cei ce-L înconjoară:
– N-ai vrea să-ţi pui tu, Gheorghe, ştergarul astă seară?…
Tu, soră Mărioară? Tu, Radu? Tu, Mihai?…
Frumos va fi odată acolo sus în Rai!
Dar azi sunt mii de-amaruri. Necazul greu se curmă.
Nu vrei, în lumea asta, să fii tu cel din urmă?
E bun un vas de cinste, dar trebuie şi-un ciob!
Nu vrei să fii tu, frate, al fraţilor tăi rob?
Sunt răni neîngrijite, sunt mucuri ce se sting,
batiste-n care lacrimi în taină se preling,
sunt văduve bolnave, bătrâni fără putere,
sunt oameni singuratici, lipsiţi de mângâiere,
sunt prunci rămaşi acasă, cu-o mamă în spital,
bolnavi care aşteaptă-un salvator semnal.
Se cere osteneală şi jertfă uneori.
Şi nopţi de priveghere şi iarăşi muncă-n zori.
Nu mânui Cuvântul, când harul nu ţi-e dat,
cât mătura şi acul şi rufa de spălat,
cât cratiţa, toporul şi roata la fântână,
ciocanu-n tabla casei şi-n gard la vreo bătrână.
Să stai de veghe noaptea la câte-un căpătâi,
să-ntorci cu greu bolnavul, să rabzi şi să mângâi;
să-l scoţi apoi la soare şi să-i alini amarul.
… Nu vrei cu Mine, frate, să-ţi înfăşori ştergarul?
– Chiar eu?… Nu şade bine. Eu doar sunt mai  bătrân.
– Chiar eu?… Eu sunt prea tânăr. Eu stau lângă  Stăpân…
– Chiar eu?… Eu nu am vreme. Eu am făcut de-ajuns.
– Chiar eu? – Chiar eu? Se-aude acelaşi trist răspuns.
Şi-atunci, lăsând să-I cadă cununa Lui şi haina,
iubirii fără margini trăindu-i iarăşi taina,
încet — a câta oară? — Se-apleacă iar Iisus
şi, plin de-atâtea gânduri, ştergarul iar Şi-a pus.
Şi-aşa cum o mlădiţă se-apleacă lângă trunchi,
Stăpânul omenirii Se-apleacă în genunchi.
La jugul fără slavă Iisus iar Se-njugă,
El, Împăratul Vieţii, din nou e rob şi slugă.

Veniţi, leproşi ai lumii, murdari de-a ei ţărână!
Iisus vă spală iarăşi cu propria Sa mână!
Veniţi, voi ce-n păcate nădejdea vi se frânge!
Iisus vă spală astăzi cu propriul Său sânge!…

Voi, fraţi, goniţi mândria, visările şi somnul!
Luaţi cu drag ştergarul alăturea de Domnul!
Şi nu uitaţi: pe cale, orice lucrare-i bună;
dar cine ia ştergarul, acela ia cunună!

*

Dorul românilor din străinătate.

Dintr-o scriere a Părintelui Pr. Justin Pârvu, spicuim:

„Numai faptul că se găsesc acolo şi împletesc amintirile copilăriei lor, din Ţara Românească. Şi asta contează enorm de mult – când îţi spune din Italia: „Părinte, mi-e dor de o slujbă de Înviere! Mi-e dor de o slujbă a Bobotezei, mi-e dor de o slujbă a Naşterii Domnului! Mi-e dor să mă împărtăşesc, să mă spovedesc, să mă văd în satul meu unde m-am născut!”

Este o împletire extraordinară a omului cu naţia lui în care se găseşte! Ce-i o naţie? O naţiune este ceea ce este rădăcina pentru copac! Aşa este şi o naţiune pentru om. Aici unde s-o născut, aici se şi dezvoltă toate calităţile lui.

Eram în Grecia şi vă spun că, cât am stat în 2-3 luni pe acolo, aproape în fiecare noapte, nici nu le mai spuneam părinţilor, nu mă culcam până ce nu mă uitam înspre Răsărit! Înspre ţara noastră, încoace! Da, aşa de mult vroiam să mă reîntorc şi era pe vremea comunismului, feroce şi puteai să te duci, să scapi din ţara noastră.

Ei bine nu, aicea m-am născut şi aicea mi-e şi hărăzit să mor. Dorul prin naţiune, dorul cerului! Pentru că asta este binecuvântarea lui Dumnezeu, a neamurilor! Este legătura puternică… a neamului cu Dumnezeu…Spunea Părintele Irineu, care a murit la Ierusalim, după vreo 4-5 ani de stat în Occident: „Părinte, aşa mi-i dor de ţară, de locurile unde am copilărit, de parcă şi piatra aceea unde stăteam când îmi făceam baie în pârâul din munţii Neamţului, şi piatra aceea o doresc, s-o văd, să pun mâna pe ea!”. Da, era după vreo 4-5 ani de Paris, de Germania…

– Şi Sfântul Ioan Iacob Hozevitul scria de la Ierusalim ce dor îi era de ţară!

Da, da, da… Când am plecat şi am trecut cu trenul Dunărea, parcă mi s-a rupt ceva! Parcă a rămas ceva, când am plecat în Grecia. Şi am trecut Dunărea, parcă ceva s-a rupt din mine, nu şi-a mai revenit până ce m-am întors.”

*

Zâmbete.

☺ Savanții au ajuns la concluzia ca cele mai multe vitamine se găsesc la farmacie.

☺ În mulțime, la intrarea într-o mănăstire, se aude un strigăt: „- Fraților, merg! Eu merg din nou pe picioarele mele!” „- Spune, cum s-a produs minunea?” „- Mi-au furat mașina!”

*

Ajutoare și donații.

În această perioadă am primit câteva ajutoare și donații, astfel: Domnul Arhit. Nicolescu Horia-Matei din București: 500 lei; Doamna Sârbu Felicia din Turda (CJ): 300 lei; Doamna Enache Maria și Doamna Ivanovici Florica din București: câte 250 lei; Doamna Elisabeta Leferenz din Nȕrnberg (Germania): 243 lei; Doamna Predi Paulina din Tr. Severin, fiică a satului Bârda și Doamna Ionescu Floarea din Câmpina (PH): câte 200 lei; Doamna Leonte Daniela (Buzău): 170 lei; Domnul Ciurel Ion din Tr. Severin, Doamna Roman Carmen din Tr. Severin, Doamna Mierluș Maria din Rm. Vâlcea, Doamna Mehedințu Elena din Sibiu, Doamna Bașulescu Maria din Tr. Severin Doamna Coman Aurica din Tr. Severin, fiică a satului Malovăț și Doamna Petra Vasile din Oltenița (CL): câte 100 lei; Doamna Liliana Chipară din Sibiu: 60 lei; Doamna Filip Cornelia din Tr. Severin și Domnul Oprisoni Sorin din Ivanda (TM): câte 50 lei. Dumnezeu să le răsplătească tuturor!

*

În cursul lunii aprilie am donat pâine credincioșilor participanți la slujbe, astfel: 7 Aprilie (Malovăț): 135 pâini; 14 Aprilie (Bârda): 134 pâini; 21 Aprilie (Malovăț): 190 pâini; 23 Aprilie (Bârda): 95 pâini; 28 Aprilie (Bârda): 184 pâini. Așadar, în luna Aprilie s-au donat 738 pâini. Totodată, s-a vândut pâine enoriașilor, la prețul de achiziție de 1,30 lei/buc, astfel: 7 Aprilie (Malovăț): 165 pâini; 14 Aprilie (Bârda): 566 pâini; 21 Aprilie (Malovăț): 110 pâini; 23 Aprilie (Bârda): 205 pâini; 28 Aprilie (Bârda): 516 pâini. Așadar, în luna Aprilie s-au vândut 1.562 pâini.

*

În ziua de 25 aprilie am mers la Azilul de la Gura Văii și am donat următoarele: masa de prânz pentru cele 20 persoane internate formată din: ciorbă de perișoare, sarmale cu mămăligă, friptură cu piureu, prăjituri (conducerea azilului ne-a solicitat mâncare de dulce); 30 litri suc și 12 litri apă minerală; un aragaz mixt(gaz și curent electric) cu cinci ochiuri și cuptor, butelie încărcată, furtun și ceas pentru aragaz; un cărucior pentru persoane cu handicap, un sac cu haine; un tensiometru și un aparat pentru glicemie. Mâncarea pregătită de firma de catering „Casa Costea” și sucul a fost plătită cu suma de 750 lei de Doamna Bordeiașu din București pentru soțul său Victor; aragazul, furtunul și ceasul sunt plătite cu 26.000 lei de un enoriaș care nu vrea să i știe numele; butelia a fost donată de Domnul Vasile Crumpei din Malovăț; căruciorul și hainele au fost donate de către Domnul Marin Zăuleț din Tr. Severin, iar tensiometru și un aparat de verificare a glicemiei, cu ace și teste de Doamna Dr. Emilia Stănciulescu. Dumnezeu să le răsplătească tuturor!

*

Până la închiderea acestei ediții, am distribuit, gratuit, în parohie și prin poștă 210 exemplare din cartea Povestea vorbelor de duh. Așteptăm și pe cei care nu au luat-o încă!

*

Spovediri. Împărătășiri.

În zilele stabilite și nu numai, am oficiat spovediri și împărtășiri, la biserică și la domiciliile solicitanților, astfel: la Bârda: 42 persoane, dintre care 18 copii; la Malovăț: 206 persoane, dintre care 138 copii. Total: 248 persoane, dintre care 156 copii.

*

Plăți.

Am achitat câteva plăți mai mari, astfel: 7.980 lei tipografiei pentru cartea Povestea vorbelor de duh, pe care v-o donăm Dvs.; 2.862 lei brutăriei pentru pâinea donată și vândută în aprilie; 2.688 lei aragazul pentru Azilul de la Gura Văii; 2.650 lei ajutoare de Paști; 1.700 lei protoieriei pentru făcliile de Paști; 1.057 lei impozit; 1.000 lei protoieriei pentru Fondul Central Misionar; 1.000 lei protoieriei pentru sinistrații din Siria; 945 lei poștei pentru colete; 650 lei tranșa a II-a la subvențiile pentru episcopie; 500 lei mâncarea pentru Azilul Gura Văii; 426 lei ciocolată pentru copiii care s-au împărtășit; 412 lei poștei pentru timbre; 267 lei pentru curentul electric; 206 lei suc și prăjituri pentru Azilul de la Gura Văii; 150 lei librăriei pentru plicuri; 115 lei butelia pentru Azilul Gura Văii; 104 lei protoieriei pentru cărți; 100 lei verificat stingătoarele;

*

Excursii-pelerinaje.

Parohia Malovăț va organiza în ziua de 16 mai o excursie pe următorul traseu: Bârda – Malovăț – Tr. Severin – Orșova – Caransebeș – Mănăstirea Prislop – Hunedoara – Alba Iulia – Aiud – Mănăstirea Oașa – Petroșani – Lainici – Tg. Jiu – Tr. Severin. Vom reveni cu amănunte privind traseul. Prețul este de 100 lei/persoană.

*

Program. În cursul lunii Iunie avem următorul program de slujbe: 2 Iun. (Bârda); 8 Iun. (Malovăț – Bârda); 9 Iun. (Malovăț); 13 Iun. (slujbă la Bârda; pomeniri la Malovăț, la ora 12); 15 Iun. (Malovăț-Bârda); 16 Iun. (Bârda); 23 Iun. (pomeniri dimineața, la Bârda; slujbă la Malovăț); 24 Iun. (Malovăț); 29 Iun. (slujbă șa Bârda; pomeniri la Malovăț, la ora 12); 30 Iun. (Bârda). În restul timpului, la orice oră din zi sau din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, acasă, la telefon: 0724. 99. 80. 86, ori pe adresa: stanciulescubarda@gmail.com.

Sfintele Paști cu sănătate, pace și bucurii să vă dea Dumnezeu!